Lucian Avramescu: Buni zori! Liniștitoarea pustietate a Bucureștilor întreține viața, ura și mai ales iubirea

Dimineaţa este uneori continuarea unei nopţi albe, iar zorii, în București, unde se ivesc fumurii ca asfaltul, îți scapă printre degete, ratând clipa de grație. Nu știu ce oră este și nu vreau să aflu cât e ceasul.

Ieri am încercat prima mea experiență ca ziarist mut angajat într-o anchetă grea. Ziaristul pune întrebări, are viteza de reacție a rostirii, dacă iscodește ascunzișuri de fraudă, dibăcia lui trebuie să fie a unui procuror deștept, fiindcă se mai găsesc și procurori idioți, așa cum ziaristica și-a compromis de niște ani buni alura. Caut rădăcinile corupției în teritoriul de pivniță cu mucegai al trebuințelor dictate de pandemie. Niște fire ajung la Direcție Vămilor, altele la INSP. Afacerile cu dezinfectanți prosperă pentru niște firme străine care vând la noi cu vagonul în timp ce firmele românești, destule care au puterea să producă mai bine și mai ieftin așa ceva, șchiopătă, blocate luni de zile de o birocrație lugubră, până când acoliții își umplu sacul. Aprobările pentru aducerea unui component banal, liber în toată Europa, dar necesar producerii dezinfectanților, e blocat la noi și nimeni nu poate da un răspuns de ce. Acest de ce e lung ca o cale ferată a corupției și face legătură între birourile cu iscălitură ale statului umplut cu parveniți ghiftuiți.

Munca unui ziarist mut pare imposibilă. Eu, asemenea unui personaj semiridicol, Colombo, dintr-un film de succes pe vremuri, voi dibui – el cu cuvinte puține, dar cu intuiție – în final, asasinul. Fiindcă este vorba de un asasinat comis asupra bietului industriaș român, jecmănit, asuprit, alergat de organele care rămân cu aceiași oameni, chiar dacă puterea se mută de la un partid la altul.

Dar prea mult despre acest subiect azi. Îi va veni rândul, chiar dacă experimentez pe pielea mea un disconfort, plecând la război fără arma vorbei.

După prânz, trecând pe lângă biroul unui vechi prieten, am rămas la o cafea, timp în care am umplut un toc de coli cu scrisul meu lăbărțat. El povestea cu vorbe, eu povesteam cu cuvinte scrise iute, cu litere mari. Tema predilectă a fost familia. Ceva îmi atrăsese atenția. Lângă biroul lui, pe un fel de tablă de dimensiuni medii, mai mică decât cea de la școală, erau declarațiile de iubire pentru bunic ale celor trei nepoți. ”Te iubesc, papu!”, apoi ”Te iubesc, bunicu!” și din nou, cu alt scris, ”Te iubesc, papu!”. Ce înseamnă ”papu”, întreb eu mâzgălind iute o coală pe care i-o întind, pe cealaltă parte a mesei, prietenului Ionel, fiindcă așa îl cheamă? Râde cu o lacrimă de bucurie pitită în colțul ochilor. Fata lui s-a măritat cu un machedon, iar în limba aromână, pe care am găsit-o și eu la tot pasul în nordul continental al Greciei, mai ales în zona Metsovo, acolo unde se înalță acele faimoase mănăstiri construite pe vârful unor munți de gresie, iar cei doi nepoți știu și cuvinte vlahe, nume pe care li-l dădeau grecii. Papu înseamnă bunic, deci. Nepotul de la Cristi, băiatul lui, care lucrează la un birou alăturat și care-i e asociat în munca pe care o împlinesc cu destulă caznă, a scris ”bunicu”. Mie, cei trei nepoți ai mei, Martha, Alexandra și Alexandru, îmi spun, îmi spuneau, ”Bubu”.

E toamnă în București. La periferie o simți altcum. Undeva, aproape, respiră apa lacului Pantelimon, iar mașinile lunecă, multe, spre Autostrada numită a Soarelui, și care își înnoadă benzile cu străzile metropolei, pline de un praf ancestral. Cerul se vede albicios la prânz, iar străzile care pleacă din artera principală sunt pustii. De la un timp, oamenii trăiesc nevăzuți în acest oraș mare, care seamănă la periferie cu un deșert. În acest deșert unii s-au născut, iar alții, ca mine, au trăit ani mulți. De zece ori mai mic decât New Yorkul, Bucureștii au o respirație calmă la orele amiezei, iar liniștitoarea lui pustietate întreține viața, ura și mai ales iubirea.
Vă doresc ziua pe care v-o doriți!