Lucian Avramescu: Despre raţa Dublu Moţată de Sângeru şi ”Poemele negre” ale lui Leopold Sedar Senghor

 

Stau în curtea din spatele magaziei, reconstruită de mine din piatră după ruina lăsată de ceape. Aici sunt vietățile planetei mele sângerene – curci, găini pitice, găini nepitice, rațe, bibilica, unica scăpată din colții vulpii, porumbei voltați și voiajori, capre africane minione cameruneze, o păuniță, berbecul Burebista și familia lui, poneița Peticica, cei șase câini distribuiți în cuști separate largi. Doi lupi și patru piticanii. Naptea sunt liberi, iar ziua doar cei care nu omoară găini.

M-am așezat pe un zid mic, la umbra unei uriașe salcii crețe și privesc tumultul indescifrabil pentru alții al acestei conviețuiri aripate și patrupede. Salcia este pletoasă și creață. Eram la vânătoare de rațe la Parepa. De acolo o am. Americanul, azi paznic de vânătoare, a găsit doi lujeri de salcie pletoasă creață lângă un pârâiaș. Nu vreți unul? Era gros ca un deșt de domnișoară. Se prinde? L-am sădit și s-a prins. N-au trecut mulți ani de atunci și e mai mare ca magazia. De la piciorul mănăstirii Parepa, care are o legendă cu fecioara care a vorbit cu Dumnezeu, pleacă un șir de lacuri pe care aterizează toamna târziu rațe și uneori cârduri de gârnițe, gâște sălbatice care vin din Polonia. Atunci am ”vânat” doar doi puieți de salcie pletoasă creață.

Distribuie prietenilor

Anul trecut beam sub salcie cu profesorul de română niște vișinată veche după care eu nu mă omor. Am pus în ea și mure. Dascălul e pensionar și a fost ani și ani prietenul meu de gâlceavă. Niciodată nu ne-am despărțit fără o ceartă cu scântei.

Privim rațele mele dublu moțate. Sunt negre. Doar pieptul le e alb. Am cumpărat de la Lapoș, de pe o uliță, un rățoi care arăta astfel, cu contrastul  alb negru, ca al costumelor din Mărginimea Sibiului sau din Vaideenii de Vâlcea. Am convins greu proprietăreasa să mi-l vândă. Până la urmă prețul dublu oferit a înmuiat-o. Mai greu a fost să găsesc o rață moțată, cu același desen minunat. Am găsit-o pe un drumeac cotit din Buda, sat ținând de Cislău, unde umblam după râșnițe de piatră. De cincisprezece ani mă chinui să obțin perfecțiunea coloristică a acestor rațe, care s-au tot înmulțit, realizând rasa Dublu Moțată de Sângeru. Așa am botezat-o eu, fiindcă la mine rațele și-au dublat coafura. Unul, specialist în rase de vietăți, venit să viziteze Muzeul Pietrei și aflând proiectul meu, a spus că mai am de lucru. Unele pete mici negre pe pieptul alb nu-s identice la toate rațele. Și mi-a arătat o pată cât un nasture de cămașă care era, pe pieptul unui rățoi, mai la stânga decât la celelalte cu câțiva milimetri. Vedeți? Nu văzusem.

Rațele, uită-te, i-am zis profesorului pensionar, parcă-s niște negrese cu fundul mare. Dosul le atârnă și e de două ori cât fața. Merg trăgând de el. Când se deplasează mișcă din fund. Femeile negre sunt, multe din ele, cu popoul mare.

Să nu mai zici asta, s-a răstit la mine profesorul. O încurci. Se zice femei de culoare, sau afro-europene dacă stau pe aici. Nu negrese că devii suspect de rasism.

Dacă eu sunt alb, și dacă cineva zice uite albul ăsta din Sângeru ce prost e, eu mă supăr nu că m-a poreclit alb, ci că…

Nu te da deștept că știi la ce mă refer. Războiul american de secesiune, eliberarea negrilor, dreptul la vot. Acum toți suntem la fel. Zici că ăla e negru, poți face pârnaie.

Dar eu nu-s rasist!

Degeaba!

Ne-am certat. Eu am încheiat discuția amintindu-i de marele poet senegalez Leopold Sedar Senghor, autor al uneia dintre cele mai frumoase cărți de poezie de dragoste închinate iubitei lui, negresa cu piele de abanos. El care era negru și a ajuns chiar președinte al Senagalului – cred că singurul poet din lume ajuns șef de stat – și-a intitulat cartea ”Poeme negre”. De ce n-a scris ”Poeme închinate iubitei mele de culoare?” Era școlit în Franța. Nu mă ameți că eu n-am antipatii de genul ăsta.

A plecat șucărit!

Azi sunt singur și-mi privesc rațele care calcă asemeni unor afro-femei cu fundul mare. Îmi amintesc, fiindcă doar amintirile îmi țin tovărășie. Eram la un congres al gazetarilor lumii la Laussane, în Elveția și am stat câteva zile, așa s-a nimerit, lângă o ziaristă din Congo. Ea nota mereu, în franceză, ce spuneau ăia de luau cuvântul, aiureli de genul ”libertatea presei”, câți ziariști mor anual nu în războaie, ci omorâți că scriu adevăruri care enervează clanuri. Știam ce vor spune și știam că dacă scriu la noi asta nimeni nu crede, fiindcă ziariștii sunt ”niște prăpădiți cumpărați de politicieni”.

Africanca era o femeie cam la treizeci de ani. Nu avea popoul excesiv. Era ușor gogoneață, cum spunea pictorul Șerfi, prietenul meu, socrul lui George Apostu, despre femeile care-i plac. Să nu fie uscături, ci gogonețe!

Congoleza pleca de trei ori până la prânz din scaunul ei care rămânea gol, ca un semn de întrebare, în camera hotelului care era tot acolo, sus, unde întârzia un timp. Se întorcea mirosind a săpun.

Pleci, am întrebat-o, să transmiți ziarului tău?

A râs cu toți dinții ei sănătoși, din mărgele albe. Nu, merg să-mi fac duș. Spre deosebire de voi, noi transpirăm mai repede. O femeie din Africa trebuie să-și facă de mai multe ori duș pe zi decât o femeie din Europa.

Era atrăgătoare. I-am spus că are gene lungi. Și tu ai gene lungi! – mi-a răspuns privindu-mă apăsat. A fost singura legătură a noastră care promitea mai mult. Păcat! Congresul s-a terminat în acea zi. Dacă mai ținea o zi, două, poate că aflam de ce a scris Leopold Sedar Senghor minunatele lui poeme negre, cu care mă răsfățam student fiind.

Azi sunt singur în curtea din spate și-mi privesc rațele care calcă legănat. Profesorul vine mai rar pe la mine fiindcă se simte insultat dacă nu iscă o gâlceavă de idei, iar eu nu-l pot contrazice scriind trei cuvinte, drept replică pe un caiet aflat între noi. Muțenia mi-a tăiat dreptul de a povesti și chiar de a asculta, fiindcă dacă taci continuu insulți interlocutorul.

Eram tânăr ziarist la Vâlcea și l-am întrebat pe Dragoș Vrânceanu cum erau întâlnirile lui cu Gib I. Mihăescu, autorul ”Donnei Alba”, cu care se vedea la o cafenea din Drăgășani. Erau – mi-a răspuns poetul, cel ce înființase la Băbeni, în satul lui, cenaclul ”Casa de sub pădure”, al cărui membru eram și eu – erau, a zis, râzând, el care nu prea râdea, ”lungi tăceri întrerupte de pauze”. Așa sunt acum discuțiile mele.

Socrul meu taie iarba dintre pietre cu o coasă care face o gălăgie de drujbă, iar nevastă-mea cu mama ei freacă niște geamuri la o sală unde vreau să deschid expoziția de pictură pe pânză a Lucianei. Copila nu vrea vernisaj înainte ca eu să încep să vorbesc.

Stau departe de ei, care-s ai mei. Stau departe de oricine vrea să vorbim și eu arăt că nu pot, iar unii nu pricep fiindcă par tot cum eram. Poate fac pe nebunul?!

E o zi însorită peste care vine brusc un nor ca un coș de pătlăgici vinete deșertat pe cer și astupă lumina care adineauri ardea. Viața merge înainte, ca un tractor care ară pământul din ce în ce mai uscat. Citesc comentariile prietenelor mele care mă ceartă că scriu despre moarte. Deocamdată am scris eu despre ea. Ea încă nu m-a luat în pixul ei ca o coasă, iar azi am povestit despre rațele mele cu popou dolofan pe care, stranii alăturări, le-am așezat lângă cel mai mare poet african al iubirii.

Ai o minte asociativă, mi-a zis dascălul altădată, în una din puținele zile în care nu ne-am ciondănit.

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva