AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Luiza Bunbănac: Contribuție la colecționismul românesc. Muzeul Pietrei Lucian Avramescu  (I)

 

Motto :
“Până când și piatra vorbește”
Nichita Stănescu, Alte Glose X

Începutul acestei serii de articole dedicate Muzeului Pietrei Lucian Avramescu  aflat în localitatea Sângeru, Județul Prahova, mi-a prilejuit ocazia să apelez, deloc întâmplător, la versul poetului Nichita Stănescu. Constituirea colecției s-a aflat, forțând poate o suprainterpretare, sub semnul unei “Trinități”, formată din unirea între cuvânt-piatră-poezie, care stă sub semnul Creației. În capitolul intitulat Blestemul necuvintelor la Nichita  apărut în volumul Confesiunile unui mut care a vorbit cândva  Lucian Avramescu nota: Nichita, în ultima bucățică din scurta lui viață vorbea greu (…) El care inventase necuvintele, cuvinte cu care de fapt vorbea ca nimeni altul, a fost prins nepregătit, în poezii, nevorbind. Să nu uităm că la data apariției acestui volum, Lucian Avramescu nu mai putea vorbi, neascunzându-și nemeritata muțenie  , transformând-o în literatură. Pe de altă parte, motivul pietrei este recurent în creația literară a lui Nichita Stănescu, căpătând simboluri și semnificații diferite. Astfel se lămurește înrudirea între cei doi poeți, iar versul ales ca motto al întregii serii de articole devine oportun în acest context.

Ansamblul de obiecte cioplite în piatră ce constituie nucleul colecției este conceput de la primele materiale până la trecerea sa în folosul public, străbătând multe răscruci, de către poetul, jurnalistul și eseistul Lucian Avramescu. Dăruindu-le publicului, într-un desăvârșit simț moral și din dorința de a lăsa în urma sa lucruri trainice, așa cum însuși afirma în numeroasele interviuri acordate, colecția nu rămâne plăcerea unui singur om. Legătura ce se naște între colecționarul Lucian Avramescu, colecția însăși și public devine una organică. De aici decurge grija de a se depăși permanent pe sine, prin educarea constantă și rafinarea simțului și ochiului, însușiri ce transpar analizând obiectele prezente în colecție. Regăsim aici filonul brancușian în materialele care nu sunt silite să vorbească pe limba noastră, nu redau aspectul mimetic al ființei reprezentate ci esența, spirtul acesteia, pentru a sluji, după cum afirma sculptorul Gheorghe D. Anghel, la « purificarea și innobilarea sufletului omenesc »

Și dacă biografia artistică a poetului Lucian Avramescu-asupra căreia mă voi opri pe scurt- este cunoscută publicului, ne găsim, în acest caz, în fața unei alte dimensiuni a personalității sale : colecționarul Lucian Avramescu Și din acestă perspectivă, cred că o cercetare dedicată acestui muzeu reprezintă un caz evocator pentru contribuția sa la colecționismul românesc.
Personalitatea lui Lucian Avramescu se individualizează, în contextul anilor 1970-1989, prin aspirația constantă de poetizare a operei și vieții sale deopotrivă și prin implicarea în activitatea jurnalistică. A fost un exponent marcant al fenomenului literar și artistic al generației din “obsedantul deceniu ˊ80”,  ce s-a manifestat artistic cu cenzura de rigoare, cu o exprimare prudentă și afirmaţii precaute. Lucian Avramescu a reușit să construiască nucleele tematice definitorii pentru poezia optzecistă, îmbelșugată în metafore ale iubirii interzise (Că puține mai sînt pe pămînt lucruri sfinte/Că intră iubiri, prematur, în morminte), ori ale condiției feminine, importante pe traseul formativ al acestei generații și simptomatice pentru afirmarea postmodernismului.

Lucian Avramescu s-a născut în anul 1948 în Comuna Sângeru din Județul Prahova, de unde a plecat spre eternitate în anul 2021. A urmat studiile primare ale Liceului din Valenii de Munte continuându-și preocuparea intelectuală la Facultatea de Horicultură din Craiova, unde, sub îndrumarea profesorului său care predase la presitigoasa Sorbonne Université Paris, a obținut diploma de arhitect peisagist. Mult mai preocupat de perfecționarea sa cultural-literară, precum și de construirea unui cadru în care aceasta se putea dezvolta, chiar profesionaliza, a absolvit cursurile Facultății de Jurnalism ale Universității București, urmate de studii postuniversitare într-un schimb cultural la Intercultura-Italia.

La vârsta de 22 ani debutează cu o serie de articole în revista “Orizont” din Râmnicu Vâlcea, unde reușește să evite politica oficială a redacției, care impunea articole dedicate industriei, C.A.P-urilor și combinatului chimic. Rubrica săptămânală intitulată „Memoria inimii” va reprezenta o alternativă , diferențiindu-se de arta de comandă oficială printr-o serie de articole dedicate mănăstirilor de pe Valea Oltului, Culelelor de la Măldărești, Arnota și mormântul lui Constantin Brâncoveanu de la Mănăstirea Hurezi. Publică poezii în revistele de cultură și literartură ale epocii (Luceafărul, România Literară, Orizont, Scânteia Tineretului, Amfiteatru) fiind remarcat de Ana Blandiana. Ajunge la București, prin transfer și cu intenția de a deține funcția de redactor șef al ziarului „Scânteia Tineretului”, intenție ce nu se va concretiza din cauza “defecțiunilor grave de obârșie”, în dosarul său figurând “un bunic liberal, primar și chiabur, dușman al poporului”. I se va încredința conducerea „Serbărilor Scânteii Tineretului”, manifestare inițiată de Eugen Florescu, redactorul șel al ziarului din anul 1953. Cu spirit liber și nu o dată curajos, așa cum afirma Eugen Simion, va organiza peste 800 de spectacole reunind pe scena, stadioane sau săli de sport momente de muzică clasică, operă, rock sau folk, lansând tineri artiști precum Mădălina Manole sau Ioan Gyuri Pascu, oferind publicului “ceva ce nu vedeau, arătând că se poate”. „Serbările Scânteii Tineretului” erau un fenomen muzical, dar mai ales social, al cărui succes poate fi explicat prin sentimentul de libertate pe care îl trăiau tinerii, participând la astfel de spectacole.

Libertatea câștigată odată cu Revoluția din anul 1989 îi va oferi posibilitatea înființării primei agenții de presă privată „A.M Press”, proiect care continuă să existe și astăzi.

Un episod important al carierei sale artistice îl reprezintă acordarea în anul 1975 a “Premiului pentru debut” de către Editura Albatros. După acest moment seria premiilor a continuat cu anul 1979 obținând “Premiul pentru Scriitorii Tineri”, anul 2002 premiul „Geo Bogza”, iar în anul 2016 Premiul de Excelenta „Nichita Stănescu” pentru întreaga operă. Opera sa a fost tradusă și publicată în diverse reviste literare sau în antologii din Polonia, Bulgaria, Rusia, Israel, China, Anglia, Irak, SUA, Germania, Franta, Olanda, Turcia, Iugoslavia.

Mă voi opri, fără să îmi propun o analiză a contextului și a fenomentului artistic, asupra momentului 1988, an în care are loc lansarea piesei Buna seara, iubito!, ce a marcat generații întregi de tineri. Asocierea poetului Lucian Avramescu cu actorul Ion Caramitru și compozitorul Adrian Enescu a avut un puternic efect de legitimare a generației anilor ˊ80, unită prin opțiunile de cultura, identice sau apropiate, sau a celor muzicale. Buna seara, iubito!, a însemnat, în contextul epocii, poate și o temere abia conștientizată privind manifestarea unei culturi (pop în acest caz) ce nu mai răspundea aparatului oficial. Emoția de o rezonanță nouă pe care versurile o transmiteau era „dezvrăjire a realității”.

Această schiță a biografiei poetului și publicistului Lucian Avramescu reprezintă, pe de-o parte, doar un cadru general pentru analiza colecției ce formează Muzeul Pietrei-Lucian Avramescu. Pe de altă parte, poate furniza sugestii privind profilul colecționarului Lucian Avramescu pentru a-i acorda un loc important la contribuția colecționismului românesc.

Punctul de plecare pentru studiul acestei colecții îl reprezintă poziționarea în zonă a Muzeului Pietrei, o istorie a clădirii muzeului, ce este totodată și reședința familiei colecționarului și arhitectura acesteia pusă în legătură cu profilul arhitecturii sătești din zona Muntenia, la începutul secolului XX.

Următoarele articole vor pune în evidența profilul colecției în relație cu modul în care a luat naștere. Modelul inspirator al formării acestei colecții l-a constituit creația lui Brâncuși, identificând simboluri ale acesteia în obiectele expuse. Colecția este una eclectică, cuprinzând mai multe categorii de obiecte.

Nucleul îl reprezintă un ansamblu de pietre cioplite având diferite reprezentări (antropormorfe, zoomorfe sau vegetale), precum și obiecte de uz gospodăresc, care își pierd utilitatea odată cu scoaterea din contextul originar recăpătând semnificații specifice atunci când sunt supuse privirii. Colecția pune în valoare dimensiunea documentară, etnografică şi istorică ale obiectelor expuse, reprezentări ale mărcilor identitare etnoculturale, raritatea şi diversitatea lor tipologică, precum şi valoarea artistică a pieselor achiziţionate. O secție a acestei colecții este dedicată unei tipologii ale artelor vizuale, caricatura. Majoritatea lucrărilor apartin artistului Marian Avramescu și conțin portrete ale unor lideri mondiali ai lumii sau personalități ale culturii române.

Colecția cuprinde un important fond cultural format din lucrări de sculptură aparținând artistului George Apostu, unul dintre cei mai inzestrați urmași ai lui Brâncuși în sculptura românească.

Ultima parte a acestei serii de articole va analiza relația dintre colecție și colecționar și va discuta rolul pe care aceasta construcție îl are în cadrul istoriei colecționismul românesc.

Luiza-Antonela Bunbănac

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!