Luiza Rădulescu Pintilie: CRI-CRI-CRI, VIAŢĂ GRI!

luiza ph 2

Oricât de mult ni s-ar părea, într-un moment sau altul, că lucrurile, locurile, oamenii, ideile, acţiunile, ba până şi gândurile, sunt doar în alb şi negru, de fapt, cel mai adesea viaţa curge mai ales în şi printre zone cenuşii. Există mereu o fantă de lumină, oricât de subţire, care diluează până şi întunericul cel mai adânc, imprimându-i o oarecare transparenţă, aşa cum există cel puţin o umbră care poate arunca un văl subţire de ceaţă peste albul cel mai strălucitor şi orbitor. Un fel de linie de mijloc care echilibrează, care dă speranţă, care aprinde luminiţa de la capătul tunelului în căutarea şi aşteptarea căreia ne-am tot aflat în ultimii mulţi ani, ba părându-ni-se că se apropie, ba speriindu-ne că se îndepărtează prea mult. Până la urmă, nimic nu este atât de tranşant şi atât de definitiv încât să nu le dăm crezare celor care au spus că nici reuşitele nu sunt finale, nici neîmplinirile nu sunt fatale şi că în fapt cu mult mai importante sunt, de fiecare dată, curajul şi puterea de a continua. Nu există la începutul unei zile un răsărit atât de perfect încât să credem că nu va mai fi un altul cel puţin la fel şi nici un apus, de la momentul întâlnirii ei cu înserarea, cu care se încheie toată frumuseţea, toată unicitatea, toată taina, tot miracolul resimţit la plecarea, în noapte, a astrului zilei…

Altfel spus, concluzionând mai în ton cu anotimpul din calendar şi cu mersul lucrurilor din viaţa noastră, mai în glumă ,mai în serios, dar mai ales în acord cu râsu-plânsul căruia i-am deprins, de mult timp, mai ales noi, românii , subtilităţile: cri-cri-cri, viaţă gri! Sigur, personal, mi-ar fi plăcut să invoc prigorii – considerate cele mai frumoase păsări din România şi chiar din Europa, privighetori cu trilurile lor inconfundabile, sau fluturi cu aripi colorate şi zbor în linie dreaptă. Realitatea e, însă, suverană , iar în aceste zile se vorbeşte mai ales despre greieri. Cei care dau nopţilor de vară farmecul cântecului lor magic şi deopotrivă cei care au înfierbântat spiritele la nivel european şi pe plaiurile dâmboviţene de când au fost declaraţi, după viermele galben şi lăcusta călătoare, comestibili. Cei pe care îi ştim din celebrele fabule ale lui La Fontaine şi Esop, cerşind ceva de mâncare, după vara în care doar au cântat, la vecina lor furnică şi cei pe care chinezii sau brazilienii îi consideră aducători de bine şi de noroc, iar prin alte părţi ale lumii unii îi cumpără drept… animale de companie, ţinîndu-i în mici colivii, iar alţii îi aşează direct în farfurie, drept delicatesă. E de multă vreme demonstrat că ei, greierii, cântă cu aripile, de parcă ar mânui arcuşul pe corzile unei viori, iar cercetări elaborate au concluzionat mai nou că, atunci când se încetineşte viteza celebrului refren „cri-cri-cri ”, sunetele se aseamănă uimitor de mult cu cele ale vocilor umane care cântă în armonie perfectă! Deşi, a se reţine, greierii cântă şi din dragoste, dar şi din furie!

La noi, în cunoscuta linie a agresivităţii, a contrelor fără argumente, a gazului turnat peste orice scânteie încât să iasă vâlvătaia şi mai mare, a politicii care dictează în tot şi în toate, subiectul greierilor care vor salva lumea înfometată e abordat mai ales cu… furie!
Departe gândul de a propune, prin aceste modeste rânduri, soluţia problemei! Nu contestăm argumentaţiile forurilor europene şi mondiale care au autorizat introducerea pe lista alimentelor a greierilor cântători de casă. Nu e rolul nostru nici să devenim avocatul ministrului Agriculturii, domnul Petre Daea- chiar dacă credem că e , din punct de vedere al profesionistului, omul potrivit la locul potrivit, după ce şi domeniul acesta a fost condus de destui nepricepuţi – după ce a făcut, la un post de televiziune, următoarea declaraţie: ”Mă, nu mâncați făină de greieri, ce căutați cu greieri? Lăsați-i să cânte acolo unde sunt. Noi mâncăm ce trebuie să mâncăm. Mâncăm sarmale, mâncăm cârnați, mâncăm ouă de găină. N-o să înlocuiți acuma ouăle de găină cu vreun vierme. N-are rost să faceți un asemenea efort. Iar noi trebuie să fim consecvenți și în același timp stăruitori în a ne păstra tradițiile și consecvenți în a face ce trebuie”.

Cu atât mai mult nu o să-mi permit să-i spun cuiva ce ar trebui şi ce nu ar trebui să-şi aşeze în farfurie, dacă să includă sau să nu includă greieri, viermi şi lăcuste în cele 30 de tone de mâncare care s-a constatat că se consumă de către un om de-a lungul vieţii. Mai degrabă aş spune, chiar şi în treacăt că, la nivel global, în jur de 30% din alimente se pierd, mâncarea fiind aruncată, dar asta-i o cu totul altă problemă!

Greu rezist tentaţiei şi să nu amintesc – mai ales politicienilor noştri – un decret al Regelui Henry potrivit căruia acesta a cerut: ”Vreau să nu existe niciun ţăran în regatul meu atât de sărac încât să nu aibă o gaină în oală în fiecare duminică.”, ştiind bine, de exemplu, câţi copii şi câţi bătrâni se culcă pe la noi nemâncaţi, iar asta şi în zi de post şi în cele de sărbătoare!”. Dar şi aceasta e o altă problemă… Acum, priorităţile 0, 1, 2 şi 3 – că la noi priorităţile sunt aşa de multe încât nu se mai încurcă nimeni în normele gramaticale, care spun că prioritatea e una singură, fiindcă de aceea e prioritate, ci le numără pe degete ca să iasă pesemne la număr! – par legate de greieri. De greierii de casă mai ales. Cei de câmp sau de copac – fiindcă inventarele dau vreo trei mii de feluri de greieri trăitori pe pământ – pot să-şi vadă deocamdată liniştiţi de serenadele lor de dragoste ori de cântecele înfuriate!

Continuarea pe ziarulprahova.ro

Parteneri