De parcă întreg caruselul vieții și-ar fi grăbit și mai mult alergarea , în ultimele zile mi s-a părut parcă mai adevărat decât oricând că sunt momente în care gândurile chiar gonesc și tot gonesc pribege pe marea gândurilor, cum a spus un mare învățat, căutând un sens, ţinând de vorbă mintea şi sufletul deopotrivă, născând întrebări şi găsind tot mai greu răspunsuri.

Poate și pentru că, în mai puțin de două zile , mici frânturi de dialog, scurte întâlniri, întâmplări citite fugar sau mărturisite s-au învârtit într-un acelaşi cerc, al cărui contur era trasat mai demult, dar cum fac de fiecare dată- semn al echilibrului fiind prin nașterea mea în zodia Balanței ce tocmai a început – sper mereu să mă fi înşelat, să fiu contrazisă, să găsesc dovada că a fost doar şi doar o întâmplare în ceea ce iese din firesc, din omenesc şi apare, în sfârșit, măcar un argument că nimic, dar nimic nu întrece în măreţie omenescul. Şi că acesta este , până la urmă, cel care învinge, oricine şi orice ai fi …
Şi înainte de a mă explica, mă grăbesc să spun că rândurile acestea nu se vor a fi o rezolvare a conflictului între generaţii despre care s-a tot vorbit mereu, dar acum mi se pare că are în el ceva depreciativ, prea acuzator şi mult prea agresiv şi când se vorbeşte despre cei tineri şi despre cei care au strâns, în biografiile lor, câteva tinereţi şi numiţi pe scurt „ ăia bătrâni”. Nu sunt , aşadar, nici vreo explicaţie savantă a „războiului” între generaţiile Z şi Millennials- cum îi împart clasificările de specialitate pe tinerii consideraţi a fi cel mai important segment din populaţia globală şi generaţiile părinţilor şi ale bunicilor lor . Nu sunt portretele complete ale unor generații, dar nici nu neg că am convingerea că spun ceva despre ele.Sunt, mai degrabă, doar mici scânteieri adăugate unuia și aceluiași gând, mai vechi cum spuneam, scăpărări fugitive şi flash-uri ce parcă s-au căutat, suprapunându-se şi căpătând acum un contur din ce în ce mai clar, deşi, repet, rămân în aşteptarea momentului în care să am dovada că sunt simple întâmplări…Deşi …

Mai întâi, dialogul purtat cu o profesoară dirigintă dintr-un mare liceu ploieştean a ajuns şi la mâhnirea acesteia că între elevii unei clase a şaptea, unul- un băiat- se întrece de la o zi la alta în agresivitate şi limbaj la limita obscenităţii, aruncat fără jenă către colegi şi profesori. Şi nu o dată, ca o scăpare… Şi nu ca o greşeală, căci cine nu greşeşte?!… Şi ca să evit fireasca întrebare despre colaborarea cu părinţii, primii care ar trebui să intervină, adaug că despre tată e neclar cât şi cum e prezent în viaţa fiului său- și, de fapt, tot ceea ce nu are legătură cu ceea ce-i afectează, prin comportamentul fiului său, pe cei din jur, chiar este și trebuie să rămână privat, iar mama a lăsat să se înţeleagă şi mai ales să se … vadă cât de liberă e în gândire şi în comportament , cât de ocupată e cu treburi mai… importante încât să se lase impresionată de năzbâtiile de la şcoală – deşi doar năzbâtii nu sunt !- ale fiului său, cu atât mai puţin să intervină spre îndreptarea lui. La nici o zi distanţă, de la un profesor cu mulţi ani la catedră -la fel ca şi soţia sa, acum amândoi fiind pensionari- aveam să aflu întâmplarea ce le fusese povestită şi tocmai petrecută în anul şcolar abia început. Întrebat cum e doamna învăţătoare, un elev de clasa întâi –clasa întâi !- a răspuns fără să stea nicio clipă pe gânduri : „ e o babă comunistă”. Inutil să adaug că … precocitatea etichetării trebuie căutată nu în ghiozdanul abia luat în spate de micul şcolar , ci în … portofoliul de „lecţii de bună creştere” predate de cineva mai mare. Poate părinţii, poate bunicii, poate educaţia de la „şcoala străzii, adesea mult mai eficientă decât şcoala adevărată… Întâmplător sau nu, învăţătoarea băieţelului „lămurit” atât de categoric cu cine are de a face este , mi s-a spus, un dascăl adevărat, prin mâinile căruia au trecut mulţi elevi ajunşi oameni mari nu doar din perspectiva anilor. Departe de a fi închistată în mentalitate şi modalităţi de predare şi nici măcar îmbătrânită fizic, deşi are o vârstă, ci dimpotrivă… Tânără în spirit şi la chip, apropiată de copii… Exact cum nu sunt foarte mulți dascăli , și din nefericire chiar și dintre cei care , temporal, nu sunt legați de … hulitul comunism. Ci formați exact acum în lumea despre care pretind că nu mai trebuie să semene cu care dinaintea ei!
O poveste mult prea adevărată, deși măruntă ar putea părea- la fel ca şi cele de mai sus- a unui elev de clasa a VI-a prins nu o dată, ci de destule ori, fumând s-a tranşat şi mai rapid. Chemat la şcoală, tatăl băiatului a redus diriginta la tăcere din doar câteva cuvinte, aruncate aproape peste umăr și punând punct dialogului chiar înainte de a începe bine:” Şi ce, fumează banii tăi ?!”

Sigur, nu e niciun dubiu că fiecare nouă generaţie reconfigurează lumea, concepţiile despre libertate, democraţie, educaţie, bine, adevăr, sănătate, demnitate, performanţă, prietenie, onoare, patriotism şi multe alte valori. Oamenii înşişi se schimbă cu vârsta.Totuşi, îmi permit să cred că există valori, principii, atitudini fundamental umane care nu ar trebui să se transforme de la o epocă la alta şi nu intru acum în alte teoretizări . Exemplele de mai sus vorbesc de la sine. Poate nu-ţi pasă de disciplina şi regulamentul şcolar, poate crezi că sunt şi acestea „comuniste”, dar oare, ca părinte, nu te interesează nici măcar sănătatea propriului tău copil încât să accepţi ca acesta să fumeze din clasa a şasea, ca să reduc totul doar la acest aspect ?!?Nu cad nici în păcatul legendarului drob de sare, nici în cel al scenariilor-, dar nici nu pot să nu mă întreb dacă nu urmează alcoolul, Doamne fereşte, drogurile, că nici acestea nu vor fi, cu siguranţă, pe banii dirigintei şi, atunci, ce atâta scandal ???

Fără pretenţie de adevăr absolut şi, mai ales, fără nici cea mai mică tendinţă de generalizare şi cu atât mai puţin acuzatoare, iată un scurt portret rezultat dintr-un studiu efectuat în câteva sute de şcoli din ţară, la care au răspuns elevi şi profesori ;” Tinerii din ziua de azi sunt mai inteligenţi, mai dezinhibaţi şi mai creativi. Din punct de vedere al vocaţiei, elevii de astăzi au o curiozitate tehnică superioară, sunt atraşi de domeniul IT şi deţin aptitudini foarte bune de învăţare a limbilor străine. Totuşi, nu le place deloc lectura, sunt orientaţi către alegeri facile şi sunt dependenţi de vizual, inclusiv de propria imagine care îi preocupă în mod exagerat. Tinerii de azi sunt egoişti şi superficiali, dar inteligenţi şi pragmatici. Dezinhibaţi şi îndrăzneţi, tinerii din ziua de azi sunt şi ceva mai conflictuali în relaţii.Chiar dacă ştiu mai multe şi sunt mai deschişi din punct de vedere cultural, elevii noilor generaţii nu cunosc respectul, sunt lipsiţi de valori şi foarte „materialişti”. Sunt mai agitaţi şi mai nervoşi decât cei din generaţiile anterioare, sunt superficiali şi se concentrează greu, evitând asumarea responsabilităţii, se mai arată în studiul citat.

Cunosc tineri excepţionali şi de clasa a VI-a şi a VII-a , şi de liceu şi dintre cei abia admişi la cele mai prestigioase universităţi din lume. Am scris despre ei şi am deplină încredere că ei pot schimba în bine prezentul şi viitorul. De la treapta cea mai de jos a societății la scaunul de președinte. Unii o fac deja , inclusiv în domenii de pionierat- robotică, genetică etc.Îi admir și mă simt onorată că îi cunosc.
Dar, în același timp, știu la fel de bine că exemplele de mai sus nu sunt nici singulare, nici cele mai grave pe care le-aș fi putut invoca. Sunt doar cele care s-au suprapus în, repet, ultimele două-trei zile în gândurile mele.

Oricît de contestat şi de contestabil poate fi un studiu precum cel de mai sus, ar fi o greşeală să-l ignorăm. Fiindcă vorbim deja despre generaţii ajunse să reprezinte, cel puţin din perspectiva vârstei, partea cea mai importantă a populaţiei globale, iar altele care ar trebui să se pregătească să le urmeze celor deja implicate în acţiune şi în decizie. Și nu sunt puțini aceia care – sunt sigură că ați observat- cred că lumea începe cu ei, că tot ceea ce a fost înainte-chiar dacă e lumea părinților și a bunicilor lor- trebuie mai degrabă blamat și, dacă s-ar putea, dărâmat. Chiar și când , puși la proba faptei, nu dovedesc că știu și pot să pună ceva mai bun în loc.Și asta într-un timp în care, că tocmai am văzut o nouă statistică, trăim aici, în România, într-o ţară care îmbătrâneşte şi se depopulează. Lumea întreagă- către care mulți tineri aleg să plece fără să se mai uite în urmă- îmbătrâneşte…

E un simplu gând… Dar, de fapt, e doar un simplu gând ?
Şi pentru că am pornit gândul acesta- alunecat pe marea gândurilor, sub valurile realității- de la un carusel al vieţii şi el parcă din ce în ce mai grăbit, pe aceeaşi mare a gândurilor care ţin de vorbă când mai ales mintea, când mai ales inima- iar cu inima se spune că vedem de fapt cel mai clar deşi rolul inimii este să simtă, iar rolul minţii este să înţeleagă ce simte inima-recunosc că m-au impresionat câteva rânduri citite pe facebook aşa cum mă impresionează de fiecare dată când aflu despre stingerea din viaţă a cuiva, fie că îl cunosc, fie că nu. Fiindcă despre un asemenea moment de viaţă sunt acele rânduri începute cu o mărturisire al cărei fiecare cuvânt poartă în el durere şi prietenie, căldură şi apropiere sufletească şi încă mult mai mult de atât:” Mai conduc un prieten pe ultimul drum. Vroiam să nu mai postez mesaje de adio, prea s -a îndoliat facebookul meu în ultimul timp. (…)Mâine, 24 septembrie, la ora 13, la Cimitirul Bolovani din Ploieşti, vom înmormânta un foarte bun prieten şi coleg, inginerul Sotir Balliu, fost director al unui institut de cercetări de mare notorietate. (…)”

Încalc cu bună ştiinţă obligaţia de a-i fi cerut acordul domnului Mircea Labă –cunoscut om de afaceri, mai ales în domeniul petrochimiei , al cercetării și al consultanței în petrochimie, care a făcut această dureroasă mărturisire, completând-o cu portretul profesional strălucit al celui condus pe ultimul drum, aparţinând unor generaţii care au crezut în valoarea profesionalismului de cel mai înalt nivel, care au marcat, în ultimii zeci de ani, realizări ştiinţifice şi de cercetare recunoscute în întreaga lume , care au construit fabrici, bazându-se nu numai pe înalte valori profesionale, ci și pe forța celor umane şi morale.

Sunt convinsă că ar fi invocat aceeaşi normalitate, aceeaşi datorie, acelaşi crez de a-şi ţine aproape colaboratorii și prietenii de-o viaţă din firme în care a lucrat sau pe care, după 1990 , nu numai că le-a înfiinţat dar le-a şi aşezat pe treapta prestigiului naţional şi internaţional , înconjurându-le şi de valoarea unor colective profesionale de specialişti, şi, la fel de important, de sentimentul puternic al apartenenţei la o mare familie. Dovadă că nu a avut Ploieştiul o sală atât de mare încât , pentru a sărbători împlinirea a nouăzeci de ani de viaţă, să-i poată invita pe toţi cei pe care i-ar fi dorit aproape. Fiindcă are o convingere adânc înrădăcinată : prietenii sunt parteneri la onoare, cinste, bucurie, dragoste.Şi toate acestea le-au simţit toţi cei peste 300 de prieteni care au fost prezenţi la acel moment aniversar. Iar într-un instantaneu în care apare alături de patru prieteni, unul dintre aceştia a scris ;” sunt peste 400 de ani de “vârstă” și ușor peste 300 de ani de experiență cumulată în petrochimia, rafinarea , cercetarea și proiectarea în domeniul de rafinare și petrochimie”.Și, de fapt, cu atâtea … sute de ani pe umeri, ce tineri s-au dovedit în spirit, în bucuria reîntâlnirii, în deschiderea deopotrivă către muzica propriei tinereți și către ritmurile moderne ale generațiilor copiilor și nepoților lor! Câte amintiri comune-din facultate, din combinat, din institut, din nu știu ce colț de lume …Ce gesturi elegante, ce respect față de ținuta purtată, respectându-se întâi fiecare pe el însuși și onorându-i în același timp pe ceilalți ! Cât firesc, cât omenesc într-un buchet de flori, într-un vals, într-un fel de mâncare preferat, într-o glumă sau în rememorarea unui moment greu de viață, în aducerea aminte a unui prieten comun sau a unui profesor, într-un pahar de vin bun !

Şi, de fapt, acesta este şi motivul pentru care am ţinut să adaug gândului acestor zile şi această fantă de lumină. Care ţine de o generaţie ale cărei „urme” trebuie căutate la Oneşti, la Brazi, la Petroconsult şi în multe alte locuri din ţară şi din străinătate. Și ce păcat că le-a fost dat să vadă și cum, în timpurile mai noi, s-au prăbușit multe dintre aceste realizări, cum li s-a pus lacăt, așa cum multe au devenit și în alte domenii mormane de fier vechi sau vreun supermarket. O generaţie care a construit, care a adus faimă şi recunoaştere acestei ţări, care- oricât de pretenţioase li s-ar părea unora aceste cuvinte- a scris istorie în economia acestei ţări şi înainte , şi după 1989. Dar și în contul demnității ei. Iar domnul Mircea Labă, cel de la mărturisirea căruia au plecat aceste rânduri, a ţinut să zidească şi o legătură trainică și statornică între inimile celor cu care a mers pe acelaşi drum al „aurului negru”, cu o apropiere transformată, astăzi, prea mult și cu prea multă ușurință, printre generațiile de azi – și spun fără să condamn, ci doar ca o tristă constatare și o mare îngrijorare-în individualism, în înstrăinare, în egoism, în egocentrism, în superficialitate, în… în… în…

Fiindu-le multora mentor şi model, inspirându-i, motivându-i, susţinându-i. De aceea uneori inima sa plânge, de aceea nu pregetă, oricât de greu i-ar fi, sub propriile încercări de viaţă, să continue o vocaţie a prieteniei păstrată sub statornicia unor crezuri comune de viaţă şi de carieră și la bine, și la rău:” în aceeaşi zi- cea a despărțirii de o parte a istoriei unei generații – o foarte bună prietenă şi colegă de facultate de aceeşi notorietate îşi sărbătoreşte, într- un cadru festiv, a 90- a aniversare a zilei de naştere”.
Doar un gând… Doar un gând ?! Despre generaţii şi generaţii …