AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Luiza Rădulescu Pintilie: ÎN POARTA MUZEULUI PIETREI DIN SÂNGERU, CUVINE-SE SĂ PRINDĂ ­RĂDĂCINI UN FALNIC ARBORE PURTÂND ÎN RAMURI PAGINI DE CARTE!

 

Când am trecut prima dată pragul casei-­muzeu însufleţită, la Sângeru, în lemn şi piatră, de poetul şi jurnalistul Lucian ­Avramescu, mi-a atras privirea şi a păstrat-o o vreme fără de clipire copacul închipuit din cărţi lângă şemineul care şi neîncălzit răspândea căldură în spaţiul larg ai cărui pereţi erau plini de picturi şi lucrări grafice.
Când, anul următor, m-a poftit în casa sa şi am schimbat câteva vorbe lângă o ceaşcă plină cu cafea, nu mi-am putut lua ochii de la biblioteca plină cu cărţi şi de la îngerii şi sfiinţii icoanelor, iar amestecatele miresme de lemn, cerneală a tipăriturilor şi aură cerească m-au îndepărtat, pentru câteva ceasuri, de frământarea lumii din care venisem.
Când a început să zidească biserica din livadă, mai întâi o cărare lungă şi pietruită şi-a aflat loc printre meri roditori, iar pe doi dintre ei, neîndurându-se să-i dezrădăcineze, i-a lăsat cuprinşi între ziduri să-şi poarte pe mai departe mugurii, frunzele, florile, roadele .
Când i-am citit, mulţi ani, editorialele din zilele de vineri scrise pentru ziarul Prahova, poeziile, primul roman, cea dintâi piesă de teatru, apoi dialogurile din zori de zi cu cititorii săi şi confesiunile de după amuţirea rostirii cuvintelor ce l-a împovărat, nu a fost text în care să nu regăsesc ceva din iubirea poetului, priceperea sa în universul arhitecturii peisagere şi al vânătorii topite în uşurinţa cu care vorbea despre arbori şi flori, despre miracolul anotimpurilor coborâte peste dealurile satului său, peste păduri cu cerbi şi lupi, peste apa Cricovului, peste Mireşu Mare sau Tisa.

Când am văzut deschizându-se prima dată, spre muzeul pentru care ctitorul Lucian Avramescu a ars intens până în cea din urmă clipă a vieţii sale, o poartă frumoasă, în stil maramureşean, cu stâlpi şi şindrilă pietrificată – mărturie a convingerii sale că pe tărâmul românesc a existat nu numai o civilizaţie a lemnului pe care marele Brâncuşi a urcat-o în nemurire, ci şi una dăltuită în pietre – am văzut parcă rescriindu-se povestea stejarilor transformaţi în porţi care trebuie tăiaţi numai în nopți cu lună plină, pentru a feri casa de nenorociri și ceasuri rele și duşi acasă doar în zilele lucrătoare din săptămână, „de dulce”, adică marți, joi sau sâmbătă, pentru a aduce noroc casei, şi la fel transformându-se fibra lemnului în tăria rocilor sculptate nu numai de ape, vânt şi ploi, ci şi de mână omenească, devenindu-mi astfel şi mai adâncă speranţa că fiecare simbol – soare, linii şi noduri, stea ori arborele vieţii – e cioplit în nădăjduirea că oricine trece pe sub fruntar va fi purificat şi protejat.

Când, către miez de decembrie, la ceasurile de început ale zilei, au fost rânduite marea plecare din această lume şi din locul pe care l-a iubit atât de mult a poetului şi prea grăbita împlinire a gândului său, înscris testamentar în scrisoarea adresată Întâiului Stătător al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Daniel – „Voi fi o piatră între cele trei mii de pietre din cerul de iarbă, oglindă a cerului înstelat de sus” – căruia i-a cerut dreptul de a-şi dormi somnul cel veşnic lângă lăcaşul ctitorit în grădina muzeului, mi s-a părut că stelele s-au aprins nu numai deasupra dealurilor sângerene, ci şi în ramurile pomului vieţii sale, ca să-şi reverese scânteierile asupra-i. Şi un întreg transplant de albastru a ieşit parcă din paginile volumului său numit astfel, reunind mărturii istorice din primii ani de gazetărie, devenind şi pentru sine, cum spunea într-un capitol al cărţii, „lumea făuritorilor de etern”. Fiindcă eu cred că toate cuvintele scrise şi rostite, apoi doar scrise, de scriitorul, jurnalistul, omul de cultură Lucian Avramescu au în ele şi o sămânţă făuritoare de etern, din care pot creşte deopotrivă copaci falnici, emoţii sufleteşti şi idei măreţe.

„Pe ultima frunză, care a supraviețuit în nuc,/Toamna, cu arcușul subțire al vântului/Îmi cântă la geam/Balada lui Ciprian Porumbescu”, a scris cândva poetul. Astăzi, 17 august 2022, din amfiteatrul de piatră de la Sângeru, continuând tradiţia întâlnirilor de muzică şi poezie lansate de acesta, se vor ridica spre cer acordurile viorii Stradivarius mânuită magistral de nepotul său, celebrul violonist de renume internaţional Alexandru Tomescu, încât s-a dus vestea că prin satele româneşti a devenit tradiţie să se cânte şi să se asculte Bach!

Şi ce frumos mi s-ar părea ca, din toamna ce va fi să vină în curând, să fie străjuitor al porţii de intrare în Muzeul Pietrei din Sângeru un copac înrădăcinat întru amintirea arborelui falnic ce a fost însuşi poetul, chiar şi preschimbat, pentru ultimele file ale destinului său pământean, aşa cum singur şi-a spus, într-un … arbore mut: „Plec prin grădini și prin păduri diseară/Fără cartuș în pușcă, fără cal (…) Cine ți-a spus că plec de tot, minciună/E-un fel de a pleca fiind aici/Vă voi veghea din zmeuri și din lună/Fiindcă știu că v-am lăsat prea mici/E-un drum, doi pași, mă duc un pic sub iarbă/V-am învățat tot ce e de făcut/Prea s-a albit de tot albita-mi barbă/Adio-i fără rost, plec și atât/Cu umbra-i vă va ține de urât/E tot ce poate arborele mut”.

…Pe Pământ există în jur de 3.000 de miliar­de de copaci. Un stejar, un plop, un dud, o salcie, un măr cu mere roșii sau un brad – cum a pus și bunicul său în cimitirul satului – oricare ar fi copacul ales, convingerea mea este că mereu ar putea fi așezată, simbolic, în ramurile sale o carte purtând inconfundabila semnătură Lucian Avramescu.
De ce nu, poate chiar dăltuită în piatră de vreun meşter priceput !Că va fi cartea poemelor scrise în 1975, că va fi cea purtând celebrul vers ”Bună seara, iubito”, că va fi despre taina de a striga „femeia pe numele de vers”, că va fi „Cartea fără nume” sau romanul „Despre singurătate”, cea despre „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva” sau postuma apariţie editorială îngrijită de soţia sa, Giorgiana Radu – Avramescu, împreună cu fiica sa – Luciana Avramescu şi lansată chiar astăzi – „Confesiuni la Poarta Cerului“, eu îmi iau îngăduinţa să cred că fiecare dintre ele şi toate laolaltă deveni-vor arborele ce poartă în ramuri pagini de carte. Cele prin care Lucian Avramescu a fost el însuşi şi aşa va rămâne: om cu majuscule – „Omule, nu te mai teme/Ești, cu adevărat, majuscula lumii,/Moartea moare cu tine deodată/Ceea ce e un fel de victorie/Așa cum nașterea îți aparține“. Iar în ramuri se vor legăna, sub bătaia soarelui ori a lunii, sub stropi de ploaie ori fulgi de zăpadă, pe vreme rea şi în zile bune, cuvintele acelea prin care – chiar când le-a pierdut -, a simţit cum „ urc spre Dumnezeu/
Calc pe treptele lor vechi care prind ca un pian să sune/Şi dacă pun credinţă în alergarea lor spre cer /Cuvintele se fac rugăciune”.

Iar copacul acesta ar putea împlini dorinţa celui care nu s-a sfiit, premonitoriu, să mărturisească: ”Eu sunt o frunză ce pe ram aşteaptă” – ”S-au desfrunzit cuvintele de sensuri/Vremea, bag seamă, nu se mai îndreaptă/Vin vijelii din nord, din vest, de-aiurea/Eu sunt o frunză ce pe ram așteaptă”.
Fiindcă în cuvintele pe care le-a ştiut iar apoi le-a uitat, Lucian Avramescu va continua, prin scrierile sale, prin pietrele adunate cu trudă, iubire şi un pic de nebunie – cum mie însămi mi s-a destănuit – în muzeul de la Sângeru, prin neuitarea celor care l-au iubit- deloc puţini, să spună pentru totdeauna: ”E iară august, lumea e confuză/Pune aramă-n frunze Dumnezeu”!…

© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!