Luiza Rădulescu Pintilie: ÎN PRAHOVA, UN MUZEU UNIC AL PIETRELOR ŞI AL „SCULPTURILOR LUI DUMNEZEU”

 

E plină lumea de dovezi că piatra a fost atributul civilizaţiei durabile! Iar una dintre cele mai inedite e chiar în vatra unui sat prahovean, Sângeru, cu caracter de unicat la nivel naţional şi căpătând, într-un fel, o dimensiune planetară.
De la Phidias- sculptorul grec din secolul al V-lea î.e.n. la francezul Rodin despre care se spune că a revoluţionat limbajul sculpturii, făcându-l capabil să exprime adevărul uman, de la Michelangelo -„cea mai fină mână” de dăltuitor pe care a dat-o omenirea, autorul celei mai frumoase lucrări din toate timpurile – David, eroul biblic, la Constantin Brâncuşi, sculptori renumiţi au dat pietrei, de milenii, viaţă şi spirit. Dar miile de exponate din Muzeul Pietrei de la Sângeru poartă semnătura de trudă şi sudoare, de pricepere lăsată moştenire din tată în fiu, a unor cioplitori ţărani.
Scriptura vorbeşte despre creştini şi îi descrie ca pe nişte pietre vii . Iar la Sângeru sunt nu numai cruci duble, ale unirii oamenilor din viaţă în eternitate, ci şi „sculpturile lui Dumnezeu”, născute din mângâierea apei, asprimea vântului şi „muşcătura” adâncă a trecerii timpului…

pietre pictate 225x300 2Piramidele egiptene continuă să impresioneze şi astăzi, piatra în care le-a fost aşezat misterul fiind adusă, se spune, de la doi kilometri depărtare. Cetăţile şi sanctuarele dacilor şi-au înălţat zidurile groase din bolovani căraţi peste văi şi munţi. Viena e pavată cu piatră din Ţara Crişurilor, la Roma a fost dus calcar din Transilvania. „Pietrele dacilor vorbesc”, a scris cu mult timp în urmă un scriitor străin. Iar un scriitor român, Lucian Avramescu, de loc din Sângerul de pe Valea Cricovului Sărat, are de mai bine de douăzeci de ani dragostea şi nebunia, cum mărturiseşte, de a dovedi că ţara aceasta nu trebuie privită doar peste fruntarul de deasupra celor trei stâlpi ai străvechilor porţi din lemn maramureşene, ci şi prin muchiile ascuţite ori mai domoale, colţurile, chipurile şi unghiurile cioplite în piatră.

Distribuie prietenilor

Aşa că a adunat şi continuă să adune prietre de prin toate satele româneşti, inventând un fel de negustorie în care aproape de fiecare dată pierde, lăsându-se în marea sa iubire faţă de bolovani păcălit şi cel puţin o dată chiar… furat, fiindcă de fiecare dată îl bucură bogăţia pe care o vede în ceea ce altora li se pare a fi un bolovan oarecare. În 2004 a inaugurat Muzeul Pietrei, iar trei ani mai târziu i-a încastrat în zid sigiliul LA nu ca semn al trufiei, ci continuând frumoasa tradiţie de familie a donaţiei faţă de obşte – clădirea în care funcţionează şi astăzi primăria satului, e doar un exemplu -începută de bunicul său Victor Avramescu, rămasă înscrisă şi în iniţialele VA, care pentru Lucian Avramescu au valoarea unei moşteniri testamentare.

muzeu concert 300x231 2Apoi, înscrierea anului 2007 la temelia muzeului de care şi-a legat pentru totdeauna viaţa devine şi un fel de certificat pietrificat al naşterii fiicei sale, cel mai tânăr ram al arborelui genealogic de care e atât de mândru, cu înrădăcinări sângerene – Luciana Avramescu. De curând, muzeului i-a fost inaugurată poarta ce aşază în piatră simbolurile maramureşene cunoscute până acum doar în înfloritura lemnului cu cercuri, tăiat pe lună plină. La Sângeru, Lucian Avramescu a ţinut ca şi şindrila porţii să fie din piatră… Şi se va închide astfel, cumva luminos, istoria tragică a casei cumpărate de bunicul său – luptător în tranşeele de la Mărăşeşti şi Oituz ale războiului reîntregirii, ajuns primar liberal la numai 23 de ani – de la o moșieriță scăpătată. Casă devenită apoi CAP şi depozit al primăriei, neocolită de vitregii ale epocii comuniste. Casă refăcută în întregime, în piatră şi lemn, de scriitorul Lucian Avramescu şi transformată, pe banii săi şi pe marea sa „cheltuială” sufletească, într-un muzeu unic, donat satului său şi poporului căruia îi aparţine.

Completându-şi astfel CV-ul de iubit poet al versurilor de dragoste, de jurnalist şi mai nou de romancier, şi cu atribuţiile din fişa postului de muzeograf. Fiindcă, atunci când e acasă, deschide poarta cui vine mai de aproape ori mai de departe, din marginea ţării, ori din colţuri diverse ale Europei şi ale lumii, vorbind ore în şir despre pietrele sale întruchipând motive rurale sau de artă tradiţională: animale, obiecte de uz gospodăresc, figurine umane. Se bucură când tineri care văd replica de la Balcic a tronului Reginei Maria se reîntorc în muzeul de la Sângeru pentru fotografia –amintire din ziua nunţii. Are răbdare să explice cui vrea să asculte despre crucile duble – cum nu sunt în ortodoxia din Grecia, Bulgaria sau Serbia – şi mai sunt din ce în ce mai puţine prin Prahova şi prin Dâmboviţa, vorbind despre simbolul unirii nu numai în viaţă, ci şi în veşnicie. Din râpa de la Udreşti a salvat o asemenea cruce, unde ar fi „murit” cu zile sub apăsarea ignoranţei acelora care îşi ridică prin cimitire cruci din gresie, faianţă şi alte materiale moderne! Fără a întârzia la chemarea tânărului preot al locului care ştia că îi plac pietroaiele, a rămas impresionat văzând cum, pe cruce, soţul şi soţia se ţin de mână pentru eternitate şi i-a adus să veşnicească alături de celelalte comori ale muzeului căruia i-a dat viaţă.

Aşa cum impresionat e de „sculpturile lui Dumnezeu” – pietre „vii” numite trovanţi, la care însăşi natura a cioplit cu apele, nisipul, vântul, arşiţa şi viscolele sale, cu uimitor meşteşug.
Ar putea vorbi zile în şir despre râşniţele din piatră, ce striveau boabele de porumb în „aurul” mălaiului, purtând în ele simbolul pe care Brâncuşi l-a urcat pe Poarta Sărutului, al celor două jumătăți ce alcătuiesc cuplul perfect. Sau despre ulcelele cu coadă, rămase, după cum le-a cerut cioplitorilor, în strânsura bolovanilor din care s-au născut şi pe care visează ca într-o zi să le umple cu muşcate roşii, ţărăneşti, şi să le aşeze într-un gard împrejumuitor al unei grădini de 3000 de metri pătraţi ce va prelungi unicul loc al muzeului de astăzi. Ba, cu un amestec de umor şi amărăciune vorbeşte şi despre cea mai mare negustorie pe care a făcut-o de când cumpără pietre! Într-o zi, s-a trezit la poartă cu o căruţă cu doi cai, încărcată cu un rotund şi frumos colac pentru ghizdurile de fântână, pe care vânzătorii cereau nici mai mult nici mai puţin decât 10 milioane de lei vechi. La sfârşitul tocmelii, negustorii au lăsat preţul la jumătate şi apoi, până târziu în noapte, au ţinut caiii priponiţi la gardul cârciumii din sat, iar ei şi-au însoţit cu cântece de bucurie multele pahare turnate pe gât. Când a întrebat de ce sunt atât de veseli negustorii, avea să afle că îi fusese vândută chiar piatra furată de la fântâna din via bunicului său…

Dar nici măcar înşelătoria aceasta nu l-a făcut pe scriitorul Lucian Avramescu să scadă ceva în iubirea sa faţă de pietre şi muzeu. Cum nu renunţă să scoată şi din… piatră seacă bani pentru noi achiziţii, chiar dacă unii ţin la preţ, crezând că e vreo pricopseală să aduni bolovani, să-i aşezi într-un muzeu şi să-l ţii deschis pentru oricine vrea să asculte poveştile cioplite în chip de om, în formă de cruce, de poartă cu stâlpi şi şindrilă pietruită, de tron regal sau de fântână ce-şi odihneşte apa clară la umbra unui nuc bătrân.

(material preluat din Ziarul Prahova)