Luiza Rădulescu Pintilie: MAI EXISTĂ LUMEA?!

luiza radulescu 4

Motto: ”Poveştile vor supravieţui ciocnirilor politice, războaielor, prăbuşirii imperiilor şi civilizaţiilor”

Adesea, facebook-ul îmi face bucuria redeschiderii cufărului virtual al amintirilor… Din când în când, însă, îmi trimite notificarea: ”Nu există amintiri pentru azi”… Iar în ultimul timp am citit de câteva ori în ecranul telefonului: „Nu există amintiri pentru azi”, adevărat fiind că nu existau dintre cele încredinţate memoriei virtuale, dar existau cu certitudine cele întipărite, mai clar ori mai confuz, în sufletul şi în mintea mea. Poveşti de viaţă lăsate să trăiască, după cum scriam anul trecut cam pe aceeaşi vreme, tocmai fiindcă sunt acelea fără de care sunt sigură că m-aş pierde în propria existenţă- şi ocupând locul celor pe care, în tainele ei nedescifrate cu totul, mintea a decis să le şteargă definitiv… Fiindcă ele, cele rămase vii, sunt – mai scriam atunci şi repet acum fiindcă e un lucru în care cred cu adevărat – exact acelea fără de care s-ar dărâma din cărămizile care îmi susţin zidirea a ceea ce – oricât de modestă aş fi – sunt eu, cea de azi; fără de care s-ar şterge paşi dintre aceia pe care i-am făcut deja în călătoria vieţii mele. Cu pantofii frumoşi de lac pe care i-am avut – ori doar i-am visat, rămânând mereu în vitrina la care n-am avut acces! – ai fericirilor mele (fiindcă şi clipa închipuirii e o uşă deschisă spre fericire), ori cu cei cu care am mers şi pe drumul tristeţilor şi al dezamăgirilor pe care nu am ştiut mereu să le ocolesc, fără ca vinovăţia să aparţină încălţărilor cu care am înaintat pe calea aleasă.

„Nu există amintiri pentru azi”, mi-a repetat, puţin înainte de a scrie aceste rânduri, un… „glas” din lumea virtuală. Şi, ferindu-mă să trăiesc doar din amintiri, din poveşti adevărate pe care le-am trăit cândva, pe de altă parte nu mă sfiesc să spun că eu nu aş putea trăi niciodată nici fără amintiri, nici fără poveşti. Fiindcă – şi spun din nou ceea ce am mai spus – ele au fost, sunt şi vor fi locul reîntâlnirii mele cu mine însămi dintr-un anume moment: un an în urmă, ieri sau cândva, aici, acolo sau undeva… Nu am avut şi nici nu am vreun dubiu că viaţa mea este şi suma amintirilor şi a poveştilor mele despre locuri prin care am trecut, despre oameni pe care i-am cunoscut sau doar fugar i-am întâlnit, despre emoţii pe care le-am trăit, despre visuri pe care le-am visat. …Singurul Rai în care am fost şi pe care îl păstrez pentru totdeauna! De aceea, nu cu mult timp în urmă, am citit şi în cheia unui fel de confirmare ştirea potrivit căreia unul dintre cei mai mari scriitori din lume ai momentului, Salman Rushdie, apărător al libertăţii de exprimare, care îmbină în cărţile sale istoria, politica, dar şi elemente de realism magic, vorbeşte despre faptul că „poveştile vor supravieţui ciocnirilor politice, războaielor, prăbuşirii imperiilor şi civilizaţiilor”. Lansând chiar un fel de mesaj-avertisment: ”Nu veţi lua niciodată de la oameni actul fundamental al povestirii” şi susţinând că, „în faţa pericolului, chiar şi în faţa morţii, povestirea este o monedă pe care o avem cu toţii”. Mai mult decât atât, ca şi cum ar închide cercul acela deschis biblic prin atât de cunoscutul mesaj „La început a fost Cuvântul; Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume”, talentata povestitoare care este personajul noului roman al lui Salman Rushdie şi care, binecuvântată de o zeiţă, ar fi trăit aproape două secole şi jumătate încât a asistat la mărirea şi decăderea imperiului ei aflat undeva în sudul Indiei, îngroapă într-un vas un poem epic, ca un mesaj-testament adresat generaţiilor viitoare, spre a le spune:”Cuvintele sunt singurele învingătoare”.

…De mai bine de 355 de zile, 600 de kilometri de graniţă ne despart de ororile, de fricile, dar şi de poveştile, amintirile şi miracolele războiului declanşat de Rusia în Ucraina. După zece luni, deja numărul vieţilor pierdute – peste 200.000 de militari ruşi şi ucraineni, dar şi peste 17.000 de victime civile – se apropiase deja de cel înregistrat în douăzeci de ani în războiul din Afganistan. Aşezări rase de pe faţa pământului. Milioane de refugiaţi. Frig, foamete, întuneric, frică, deznădejde pentru cei rămaşi printre dărâmâturi. Solidaritate în toată Europa, inclusiv în România, pentru cei fugiţi din calea războiului şi poveşti dureroase care se scriu în timp real .Dar şi unele dătătoare de speranţă: „Ajut ca să le arăt copiilor mei că acest lucru este mai important, că există valori mai importante în viață decât bani”, spunea cineva şi, cu siguranţă, povestea aceasta nu va fi uitată de cei care o trăiesc pe viu.

Dureros de tragică, imaginea oamenilor îngenuncheaţi în plină stradă în faţa trecerii, prin oraşul Luţk, a unui convoi cu soldaţi ucraineni căzuţi în luptă e o poveste adevărată despre eroism şi eroi care va fi spusă de multe, multe ori în viitor. Nu e greu de închipuit nici ce poveşti le vor spune mamele celor aproape 80 de copii veniţi pe lume, într- o singură zi de duminică, în adăposturile anti-aeriene din Kiev, fiindcă războiul a obligat nu puţine femei să dea viaţă în subsoluri și în maternități improvizate, sub ameninţarea bombelor.Probabil că deja tânăra mamă refugiată care a născut la Braşov îşi adoarme copilaşul de opt luni cu poveşti despre tatăl lui, aflat pe front şi care nu şi-a cunoscut încă fiul. „Dintre toate lucrurile pe care le-am văzut la Mariupol, o imagine mi s-a întipărit în minte: trupul fără suflare al unui sugar, întins pe jos la subsolul unui spital.”, a mărturisit videojurnalistul Mstislav Cernov, cel care a câştigat deja, alături de colegul său Evghenii Maloletka, Premiul DW pentru Libertatea Cuvântului, ca recunoaştere a muncii lor din timpul asedierii oraşului Mariupol. Şi câte alte amintiri nu duce cu el de pe front, câte poveşti care vor supravieţui prin el şi prin toţi cei către care le-a împărtăşit despre „oraşul prosper prăbuşit în moarte, haos şi distrugere, sub bombardamentul trupelor ruse”, despre „condiţiile disperate de trai ale localnicilor, fără gaz şi curent electric, privaţi săptămâni în şir de apă potabilă şi alimente”, precum şi despre gropi comune, pline cu trupuri de civili, printre care şi copii.

Cel mai incredibil lucru despre miracole este că se întâmplă, spunea cineva, iar altcineva adăuga că, de fapt, miracolele nu se întâmplă, ci oamenii le fac să se întâmple. Scoasă de sub dărâmături, la şase zile după devastatoarele cutremure din Turcia şi Siria, prima întrebare a unei bătrâne de şaptezeci de ani a fost: „Mai există lumea?”. Da, din fericire, mai există! Şi mai există şi pentru că un băieţel de numai zece zile a fost salvat după multe, multe ore petrecute sub ruine, iar o fetiţă, născută sub dărâmături, a fost descoperită, după multe zile şi nopţi, încă legată de cordonul ombilical al mamei sale stinse din viaţă. A primit numele Aya fiindcă în limba arabă chiar astfel i se spune miracolului! Povestea sfâşietoare a tatălui care îşi ţinea de mână fiica moartă nu are cum să fie uitată.

După 41 de ani de carieră, jurnalistul care a realizat, la cererea tatălui, fotografia care a făcut deja înconjurul lumii, a spus el însuşi marcat de catastrofa surprinsă în imagini:

„Fotografia aceasta nu o voi uita niciodată până când voi muri’”. Şi la Harkov, în estul Ucrainei, un tată îşi ţinea de mână băieţelul de 13 ani întins fără viaţă pe beton, după ce a fost ucis în timpul unui atac cu rachetă.

Sunt, fără îndoială, amintiri şi poveşti de viaţă care ne fericesc cu fiecare rememorare a lor şi altele care, chiar dacă ne aşază în colţul sufletului o lacrimă, ne tulbură şi ne fac să ne simţim pierduţi, trebuie să rămână de fapt legătura continuităţii: între ieri şi azi, între ieri şi mâine! Între noi şi noi, dar şi între noi şi ceilalţi , între noi toţi şi lume!
Mai există lumea?! Da, mai există şi mai ales trebuie să existe pe mai departe. Îmi îngădui şi eu să cred din ce în ce mai cu tărie că trebuie să avem întotdeauna, cum spunea cineva, amintiri vechi şi tinere speranţe! Că nu trebuie să trăim doar din amintiri şi poveşti întâmplate deja, dar nici abandonându-le, fiindcă fără amintiri ne abandonăm pe noi cei care am fost, însă pregătiţi în fiecare clipă să le trăim şi pe cele viitoare.
Mai mult decât atât, cred că abia atunci când nu ne vom tăia toate punţile spre cei care am fost şi ceea ce am trăit, ca o amnezie autoimpusă, vom putea să ne construim punţi trainice spre viitor.

Încă o poveste de neuitat: pe o fâșie de iarbă din fața ruinelor unui magazin din Vinița-Ucraina , un cărucior roz e căzut pe o parte și plin de sânge. A aparținut unei fetițe în vârstă de 4 ani, Liza, care până în clipa atacului barbar îl împinsese fericită. Alături de alţi doi copii avea să-şi piardă viaţa, iar mama sa să fie grav rănită. Amândouă veniseră la Viniţa din Kiev pentru că era mai departe de linia frontului şi sperau să fie în siguranţă!

Poveştile – ca acelea cuprinse în aceste rânduri şi încă multe altele – vor supravieţui ciocnirilor politice, războaielor, prăbuşirii imperiilor şi civilizaţiilor, scrie în viitorul său roman scriitorul Salman Rushdie, iar cuvintele vor fi mereu învingătoare.
Şi pentru că nu am niciun dubiu că lumea şi viaţa vor continua să fie tărâmul altor şi altor poveşti, unele fericite, altele tragice, dar şi că de fapt cel mai incredibil lucru despre miracole este că acestea se întâmplă şi se întâmplă fiindcă oamenii le fac să se întâmple, închei aceste rânduri cu ceea ce spunea Phillips Brooks: „Nu vă rugați pentru o viață ușoară. Rugați-vă să fiți mai puternici. Nu vă rugați pentru sarcini egale cu puterile voastre. Rugați-vă pentru puteri egale cu sarcinile voastre. Atunci lucrarea voastră nu va fi miracolul, ci veți fi miracolul”. Cine se gândea că peste viaţa lumii întregi va cădea, bulversând-o total, pandemia de coronavirus, cu toate „blestemele” ei?! Cine credea că va trăi, în această parte de lume în care ne aflăm şi noi, sub ameninţarea unui război care escaladează de la o zi la alta?! Cine şi-ar fi închipuit că la nici 1600 de kilometri pe pământ de noi şi puţin peste o oră de zbor prin… cer, în Turcia, unul dintre cele mai puternice cutremure din ultimul secol, ale cărui unde seismice au ajuns până în Groelanda şi în alte părţi de lume, va secera peste 30000 de vieţi?! Cine?! Dar lumea încă mai există şi trebuie să continue să existe. Cu toate poveştile şi miracolele ei!

(din ziarulprahova.ro)

Parteneri