Luiza Rădulescu-Pintilie: Mai mult decât o sărbătoare de familie!

Cred și mai mult că timpul are în el puterea de a ne arăta ceea ce contează cu adevărat. Dar mai ales m-am convins încă o dată că, de fapt, la proba trecerii lui rezistă mai ales ceea ce se sprijină pe o trăinicie, pe o statornicie pe care, oricât de paradoxal ar putea părea, le clădești în special cu inima.
Poate de aceea inima noastră, a oamenilor se naște, în primele săptămâni embrionare, nu în piept, ci în cap, în mijlocul creierului și abia mai pe urmă coboară în locul în care îi simțim pentru totdeauna bătaia…Poate de aceea cel mai bine vedem și înțelegem cu inima, locul acela lăuntric de mărimea unui pumn strâns , cântărind aproximativ 3oo de grame și bătând într-o zi de peste 110 000 de ori , iar într-o viață de peste 3,5 miliarde de ori.
Există însă o convingere care îmi însoțește gândurile după ce tocmai am avut bucuria, am avut onoarea și, adaug fără nicio ezitare, am avut și șansa să mă alătur, răspunzând unei frumoase invitații , la ceea ce mi s-a înfățișat a fi cu mult, cu mult mai mult decât o sărbătoare de familie. Fiindcă dacă aș fi avut încredințarea că am fost părtașa doar a unei asemenea sărbători, rândurile acestea nu ar mai fi existat. Nu aș fi trecut granița fină a bucuriei, a emoției, a trăirilor împărtășite în cadrul restrâns al sărbătoriților și al oaspeților lor, invitați cu căldură, cu prietenie, cu dorul revederii și nerăbdarea de a fi împreună, chiar dacă au fost deloc puțini și tot deloc puține gândurile de părere de rău ale celor care nu au putut fi alături.
mircea labaNu aș fi riscat impolitețea de a pune sub lumină publică un moment de viață a cărui apartenență se cuvine să rămână sub aura discreției legăturilor de familie și ale celor de familie sufletească: sărbătorirea a nouăzeci de ani de viaţă împliniţi de soţia domnului Mircea Labă şi a cincizeci de ani de către fiica sa, Andreea, şi, cu întârzierea pusă în firescul vieţii de pandemie, a nouăzeci de ani împliniţi anul trecut de către domnul Mircea Labă şi a cincizeci de ani de către fiul său, Dan.
Însă tot ceea ce am văzut, tot ceea ce am trăit, tot ceea ce mi-au răscolit în gând și în inimă ceasurile bune petrecute ca răspuns la senioriala invitație pe care am primit-o la o sărbătoare de suflet ce a reunit patru momente aniversare ale familiei domnului Mircea Labă mi-au dezvăluit, cum spuneam din primele rânduri , cu mult mai mult decât atât. A fost pentru mine-și nu mă feresc de cuvinte- un stop cadru care, parcă încetinind timpul, a lăsat să se oglindească înaintea privirii și a înțelegerii mele- și am suficiente motive să cred că nu am fost singura- cea mai convingătoare dovadă despre ceea ce înseamnă să fii cu adevărat un om al timpului tău, înconjurat, pentru ceea ce ai reuşit în carieră şi în familie, de foşti colegi , de parteneri şi colaboratori din diverse etape de viaţă şi de carieră, cu prietenie, cu respect și considerație, cu nostalgia și bucuria unui lung drum purtat împreună, pavat cu statornicia amintirilor, cu prețuire , cu meritata recunoaștere și lumina gândului de recunoștință. Ceea ce, vreau să cred că veți fi de acord cu mine, spune mult și multe despre cel către care se îndreaptă toate acestea într-un firesc, într-o sinceritate, într-o căldură pe care le-ar fi trădat și cea mai fină urmă de ostentație și nici cea mai strălucită „regie” nu le-ar fi putut preschimba în frumusețea trăirilor care s-au simțit din primele clipe până la cele ale îmbrăţişării de rămas bun şi a speranţei reîntâlnirii. Ce altceva decât sinceritatea, preţuirea şi recunoştinţa ar fi putut aduce, într-un asemenea moment, din Israel, fiica unui fost colaborator apropiat ? Şi, mai ales, ce ar fi putut-o face să nu-şi poată stăpâni lacrimile, să trăiască la atâta intensitate fiecare clipă ?Aşa cum, ce altceva decât trăinicia şi statornicia clădite mai ales cu inima l-ar fi putut face pe un distins domn să mă prindă, la un moment dat, discret de mână şi să-mi spună, cu o bucurie care i-a luminat chipul :”Ştiţi , eu am fost coleg de facultate cu Mircea. Am tot 90 de ani „. Iar acum, scriind rândurile acestea, îmi vine în minte şi gândul rostit cu voce tare, încât l-am auzit, mai mult decât clar, de o colaboratoare a domnului Mircea Labă :” Am învăţat multe de la dânsul. Iar azi am înţeles cum trebuie să fii la 90 de ani ca să fii aşa iubit„
Iar personal, cred şi mai mult în adevărul spus cu înţelepciune că „Dacă te duci în lume să cauți prieteni, s-ar putea să găseşti foarte puțini. Dar dacă te duci în lume să fii un prieten, vei găsi peste tot prieteni.” Pentru că „un prieten este un dar pe care ți-l faci singur” . Şi nu am niciu dubiu, domnul Mircea Labă şi-a făcut mulţi prieteni, fiindcă în rândurile acestea şi despre ei este vorba. Şi vocaţia aceasta a prieteniei au subliniat-o şi preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie Prahova, domnul Aurelian Gogulescu, vorbind despre cele cinci mandate de membru în Colegiul director al acestui for reprezentativ al mediului de afaceri şi membrii Clubului Rotary Ploieşti, prin secretarul acestuia, Claudius Dociu, vorbind despre crezul de a sluji mai presus de tine însuţi şi onorându-l cu diplomele unor meritate recunoaşteri, dar mai ales prin mărturisitul gest de mulţumire şi recunoştinţă adresat celui care s-a dovedit a fi un mentor, un model, care a influenţat şi a schimbat, într-o carieră de 60 de ani, soarta multor oameni şi din punct de vedere profesional şi din perspectiva omenescului, a legăturilor umane, de familie, de prietenie şi de colegialitate. Sigur, în istoria de dinainte de 1990 şi de după 1990 rămâne consemnată activitatea sa la Oneşti şi la Brazi, la compania de consultanţă pentru industria petrolieră Petroconsult pe care a fondat-o , după cum mi-a mărturisit într-un interviu realizat în urmă cu douăzeci de ani , convins de ideea unei valorificari superioare a potenţialului ridicat de creativitate tehnică, experienţă şi competenţă profesională al specialiştilor români din domeniul prelucrării ţiţeiului, chimiei şi petrochimiei . Iar firma aceasta a fost, timp de 20 de ani, în topul naţional şi una de înalt prestigiu internaţional, care a colaborat cu specialişti din ţară şi cei ai unor prestigioase firme străine . La rândul său , istoria IPIP Ploieşti – Institutul de Proiectări pentru Instalaţii Petroliere, contractor general pentru tehnologii şi instalaţii din domeniul prelucrării petrolului, chimiei şi petrochimiei, cu activităţi în peste 30 de ţări, rămâne legată de numele său, dar şi de visul său de a-l salva de la faliment. Zece ani a fost reprezentul României în comisia CAER de Monomeri pentru Cauciucuri Sintetice şi Mase Plastice, s-a întâlnit, de-a lungul timpului, cu şefi de state, cu şefi de guverne , miniştri şi ambasadori, a anticipat, de cele mai multe ori cu cel puţin un pas mai devreme, tendinţe, oportunităţi de afaceri şi le-a ales pe cele potrivite cu pregătirea şi experienţa sa, care l-au condus la succes, dar care au influenţat în bine nu numai destinul său şi al familiei sale , ci şi pe cel al celor din jurul său. Şi a lucrat cu peste 1800 de oameni din peste 30 de ţări ale lumii !
A avut intuiţie şi curaj, a acţionat rapid. Fiul de dascăli şi-a păstrat, drept deviză de viaţă, cea pe care a văzut-o înscrisă în timpul liceului :”Nu se poate să nu se poată”. Iar traducerea ei a alăturat profesionalismului, viziunii, curajului, acţiunii în domeniul afacerilor, deopotrivă dăruirea, implicarea în susţinerea a sute de manifestări culturale, artistice, sportive, social –umanitare A salvat vieţile unor oameni a căror supravieţuire a depins de şansa unui transplant, a acordat burse şi ajutoare pentru cămine de bătrâni. A plătit milioane de euro ca taxe şi impozite statului român, dar nu a ezitat nicio clipă să sponsorizeze şcoli, cămine de bătrâni, apariţii de cărţi, ridicări de statui . Spune despre sine că se vede un fel de călăuză din celebra parabolă despre natura umană semnată de Andrei Tarkovski, care a condus oamenii, printre ruine, către o zonă a împlinirii şi liniştii sufleteşti, se vede mai degrabă un Zorba Grecul plin de idei, de suflet şi de acţiune, care a ştiut să piardă uman, cu seninătate, decât un Don Quijote înfrânt de morile de vânt. În fapt, îşi autodefineşte astfel realismul, luciditatea şi profunzimea unei vieţi active, plină de evenimente cât pentru mai multe vieţi, neocolită de zbucium. Recunosc că nu i-am cerut îngăduinţa, domnului Mircea Labă, să scriu rândurile acestea şi nădăjduiesc că, atunci când le va citi, nu-i voi fi oferit prilejul de a se mâhni că am încălcat reguli la care eu însămi ţin. Pe de altă parte, cred şi în datoria mea de jurnalist de a scrie despre ceea ce contează cu adevărat pentru o familie, pentru o comunitate, pentru o societate. Mai ales acum când par a-şi pierde din ce în ce mai mult din ceea ce le uneşte , deschizând mai larg drum pentru ceea ce le izolează şi le dezbină. Şi, da, profesionalismul şi performanţa contează. Dar şi prietenia contează. Să te înconjori de oameni şi să nu închizi uşa în faţa necazurilor şi a suferinţelor lor. Cum nu fac foarte mulţi. Aşa cum şi empatia şi altruismul contează. Iar când ai fi putut să-ţi faci palat în orice colţ de lume şi alegi să-ţi faci casă la Păuleşti, aproape de curtea celor în care copiii tăi s-au dat în primul leagăn şi poţi avea o grădiniţă cu câteva tufe de liliac, asta spune şi mai mult despre cine şi cum eşti. Când o susţii, cu atâta dăruire, pe cea cu care ai plecat de mână, din prima zi de facultate, din faţa decanatului , unde era afişată componenţa grupelor, iar apoi ai amânat examenul de stat pentru cununia civilă, rămânându-i aproape până acum , sub povara unei grele suferinţe, ce dovadă mai statornică a legământului pe viaţă ar putea să existe ?!
Când ciocneşti cu atâta bucurie o cupă de şampanie, un păhărel din „Ţuica nonagenarului „ şi „Coniacul seniorului „- făcute, după reţetă proprie , când asculţi muzică, dansezi şi glumeşti, alături de oaspeţii tăi-peste 300- de toate vârstele, de la câţiva ani la peste 90 de primăveri sufleteşti, mărturisind că te simţi copleşit de frumuseţea prieteniei lor, când ai alături soţia, copiii şi nepoţii, dar şi dovezi că eşti în gândul celor care n-au putut fi aproape, cred că şi inima bate de mai mult de 110 000 de ori într-o zi. Dar cu atât mai mult nu mai am niciun dubiu că , la proba trecerii timpului, cel mai bine rezistă tot ceea ce e clădit cu inima, universul acela lăuntric de mărimea unui pumn strâns…