Luminiţa Zaharia: DREPTURI DE AUTOR

 

Viaţa îmi cere drepturi de autor. Insinuează că am plagiat-o cu neruşinare şi n-am fost în stare măcar să-l mituiesc pe diacritologul de serviciu, să mă ajute la corecturi. Eu îi răspund că fiecare cuvinţel îmi aparţine, e din mintea mea, şi fiecare impuls de a-l aduce pe lume – din sufletul meu neliniştit ca un titirez în cîmpiile elizee. Ce e ăla suflet?! zbiară ea înnebunită de gelozie – am luat azi un premiu literar important, pentru care s-a declanşat al patrulea război mondial. Şi tocmai eu, forţa non-beligerantă, apatică şi aspră la pipăit ca un călcîi de ţărăncuţă, l-am înhăţat, fără niciun efort! … Şi unde e sufletul ăsta?! continuă să mă interogheze viaţa, într-o veritabilă criză de isterie. Trebuie să vă spun, crizele astea sunt din ce în ce mai dese de la o vreme. Dar ea e colerică, eu melancolic-flegmatică, slavă Domnului, în felul ăsta conflictul nu escaladează noi culmi!

Mă gîndesc să-i dau totuşi o cotă-parte, infimă, din drepturile de autor, doar ca să-i închid gura – chiar dacă sunt convinsă că apoi va găsi alt motiv de discordie, alt tertip, va afirma că fac paradă de mărinimia mea, că o joc magistral pe Maica Tereza, că tot plagiat e şi ăsta, că mă va da (din nou!) în judecată, pentru drepturi de autor la acţiunea cedare drepturi de autor vieţii pe baze egoiste, emfatice, histrionice, fals bine intenţionate ş.a.m.d.! Un fel de papara paparei, de uite ce procesomană înrăită sunt eu – viaţa, adică!
Îi fac o ofertă mai mult decît tentantă: fifty-fifty drepturi de autor. Chiar dacă nu sunt uşor şantajabilă, treacă de la mine! Poate va ţine şi ea cont de asta cîndva, la gongul final! Nu cer un delay, doar o melodie mai săltăreaţă, în loc de ding-dong, un dong-ding-ce-frumos-a-fost-în-ring, ta-ta-ta!

Nici fifty-fifty nu-i convine. Îmi revizuiesc operele, scrise sau nescrise. De unele mă pot detaşa fără regret, le găsesc acum defecte interne inadmisibile sau fraze banale care n-au adus omenirii niciun plus, ever. După o analiză SWOT mai atentă, cu metode noi, moderne, aliniate la normele UE, îmi pun pe cîntar şi operele nescrise. Lor nu prea le găsesc slăbiciuni, sunt optimiste şi strălucitoare pe piedestalul lor şi îmi fac cu mîna prietenoase. Cochetăria lor e evidentă dar nu mă sperie deloc. Voi avea ac de cojocul lor (respectiv ac de siguranţă pentru costumul de baie sex-în-grupă, după anotimp).

Doar din creaţia de iubire nu-i pot ceda vieţii niciun procent. Aici nu se poate negocia. Nu a trăit ea în locul meu, nu a ars ea şi nu a renăscut ca pasărea Phoenix, nu a stat pierdută pe marginea ferestrei, plănuind saltul în gol. Nu a spart toate oglinzile, cu consecinţele de rigoare (7n ani de ghinion, unde n tinde spre infinit). Nu, ea doar mi-a pus piedici, a trimis spioni în ograda mea, a încercat chiar să-mi fure iubirea – a cooptat pentru asta căpetenii ISIS, a dat bani grei pe armament de top – dar nu i-a reuşit. Iubirea era strîns lipită de mine, infiltrată, inoculată în genele mele, fără spaţii interstiţiale, fără secunde moarte, ce mai, un mutant de neînvins, Iubireaşieu, mai ceva ca Wolverine, compatibilitate, miscibilitate totală, o singură fiinţă care eclipsa lumea din jur! Pe lîngă fiinţa asta, viaţa părea un şoricel pricăjit.

Ce sunt drepturile de autor, la urma urmei? Ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu referire la operele create, zice Wikipedia. Mare bucurie, mare! Depinde, la urma urmei, de legislaţia fiecărei ţări, de sindicatele celor care scriu, de mentalităţi, tradiţii, şi tot aşa. De raportarea la super-eroi sau la cine-a tras în noi, de luni pînă joi, şi aş putea continua pînă duminică la prînz, dacă ar fi concludent pentru demers. Pînă la urmă, mă pot lipsi de ele, important e trandafirul. Ce-mi pasă mie că peretele cu medalii a devenit prea îngust, că se impune o denominare în contul de scriitor (zerourile nu mai încap de la o vreme), ce-mi pasă că tanti Agafiţa îmi cere autograf pe stradă deşi nu m-a citit, doar m-a văzut la teveu, şi pe deasupra îmi mai şi dictează ce să scriu: „Pentru doamna Agafiţa Tămbălău, cu dragoste şi afecţiune”?!

Colegii îmi spun că sunt nebună, cum să fac aşa ceva?! După atîtea nopţi nedormite, după atîta zbatere interioară sau dobîndire de rizartroză la mîna care scrie, gradul IV, musai de operat… ?! Sunt înduioşată, e prima oară cînd confraţii dau semne de altruism sincer. Le spun că sunt în faza de je m’en fiche , de I’m sexy and I know it , de laissez-moi la musique , de Oisive jeunesse/À tout asservie,/Par delicatesse/J’ai perdu ma vie sau, mai degrabă, de fifty is the new fifteen . Se uită la mine ca viţeii la poarta nouă (urmează poarta 10, 11, …, n+1). Le fac un rezumat, să le scurtez agonia: bă, scrisul e perimat şi inutil, mă duc să fac jogging cu Mr. Univers!
***
Viaţa mi-a cerut drepturi de autor. I le-am cedat integral. Sună cineva. Viitorul e deghizat în lucrător la spaţii verzi. Mă fac că nu-l recunosc. Îmi întinde o listă şi un pix:
– O semnătură pentru înverzirea de apoi, vă rog…
Mă conformez.