În această casă
ordinea-i deplină.
Aer nu există,
respirăm lumină.

Ne privim cu urechi mari
pîlnii translucide
de prins muzici divine
și, la nevoie, țînțari.
Intrăm în antreu
printr-un tablou de Gaugain.
Rîdem cu mîna stîngă,
aruncăm kareninele departe de tren
plîngem lacrima cu nara împarfumată discret
ne strigăm unul pe altul cu-același nume tandru: Poet.
Covorul verde ca iarba ne e barba de tuns
oițele din țarcul ăsta de nepătruns.
Apa din cadă ne ajută la pipăit.
Oul se lasă decojit
și găina suferă în tăcere
în sfînta și halucinanta oală cu supă.
Nimic nu te atrage mai mult
decît clipa de după.
În borcanul cu miere
un gîndăcel conservat
(tocmai bun de respirat)
ar vrea să se transforme-n chihlimbar
ca să fie, în cele din urmă, văzut.
Nu mărimea contează,
nu e totu-n zadar
eu nu sînt zidar
să-ntemeiez trăinicii
tu nu ești poet
să-nsămînțezi poezii
ea nu e mama noastră să ne învețe
el nu e Nostradamus ca să ne știe…

Ce lume decolorată prozaică liniară și gri…
Ba nu! Și-ntr-un motor există poezie!
Ne-a mai rămas ceva în lumea
prozaică-liniară-și-gri:

un verb (repede, ridicați-i un templu!):

a simți.