Lucian Avramescu: Marea, în budigăi, veselă ca un priveghi

Ca-n vremea lui Ovidiu, marea, cu gustul ei sălciu de uitare și nemărginire. Insesizabile lucruri capătă chipuri noi, sezoniere și iar se scufundă. Chiloții doamnelor, de pildă, nu mai sunt ca anul trecut când, prescurtați la starea de ață petrecută prin popoul geamăn, aproape că erau insesizabili, stricând bruma de mister rămasă în univers. Tinerele, fiindcă ele duc greul modei, poartă azi o replică târzie a budigăilor, chilotul se suie harnic pe șold, lat ca o mătură, sutienul își ține ascunsă vederii, bogăția, când e cazul să fie. Ce le-a venit să se astupe astfel? N-am văzut, pe lungul semicerc al plajei de la Mamaia, sânii goi ai curtezanelor mării, sfârcul dudelor pârguindu-se la soare ca anul trecut, ceea ce m-a bucurat prin noua șansă oferită tainei, prin reconsiderarea misterului care-i uneori mai bun negustor decât marfa toată pusă pe tarabe.

Moda a îmbrăcat caraghios bărbații – dar asta ține de câțiva ani – cu un fel de izmene cu mâneca scurtă, luate peste arhaicul slip. Picioarele au devenit mai scurte și, dacă-s adesea crăcănate, din genética noastră de foști călăreți, arată ca vai de lume. Burțile, mari adesea, abundent aliméntate cu bere, fac din chipeșul geto-dac, speriind prin sălbăticie finețea poetului de la Roma, o rădașcă.

Traiul e în linia ascendentă a scumpirilor fără motiv. O ciorbă de burtă, bine înmulțită cu produsul robinetului, e mai scumpă de trei ori, o salată care pare fiica neterminată a vechii salate și-a dublat și ea prețul, ca și berea Stella Artois, care-i mai mică de trei ori, tinzând spre dimensiunea sticlelor de whisky din minibarul camerei în care te tragi la umbră și mai scumpă de patru ori la aceeași cârciumă cu firmă nouă și patrón libian.

Distribuie prietenilor

Uniformă rămâne abandonarea tuturor sub soarele care mângâie plăcut spinările în ultima treime a lui august. Valurile mici azi, imitând ciclic clocotul fin al șampaniei franțuzești, șoptesc în rimă același vers de când m-am trezit. Tristă râmâne doar imaginea bărbatului înecat, scos din apă cu ochii plini de nisip, rugând, în nemișcarea lor, cerul să-i dea puterea unei lacrimi care până acum nu a venit. Cei mai triști morți sunt nerevendicații, pierduții în neant de rude, iar în sicriul apei au intrat fără act de identitate. Cu câte-un înecat pe ici pe colo, marea rămâne dominată de ispita nemărginită a vieții, veselă ca un priveghi.
Lucian Avramescu