AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Marian Nazat: America, mormântul unei iluzii – de la „neutralitatea judicioasă” de ieri la hegemonia militaristo-rapace de azi (5)

 

 America lui Céline (partea a doua)

 

 

În „țara distracției”, viața curge anodin. Mai rău e că te întrebi mereu cum vei găsi a doua zi forţa necesară să continui să faci ceea ce ai făcut şi în ajun şi faci de atâta timp, unde vei găsi forţa pentru acele demersuri imbecile, mii de proiecte care nu duc nicăieri, ca să scapi de copleşitoarea nevoie, tentative mereu eşuate şi toate pentru a te convinge că destinul e de neînvins, că trebuie să te prăbuşeşti în spatele zidului în fiecare seară, zdrobit de frica zilei de mâine, mereu mai precară, mai sordidă.

Mai vine şi vârsta poate, trădătoare, şi ne ameninţă cu ce-i mai rău. N-ai destulă muzică în tine să faci viaţa să danseze, asta e. Toată tinereţea ţi s-a dus să moară de acum la capătul lumii, în linişte, în adevăr. Şi unde să te mai duci oare, dacă nu mai ai în tine suficient delir adevărat? Adevărul, iată o agonie fără sfârşit. Adevărul acestei lumi e moartea. Trebuie să alegi, să mori sau să minţi. Eu n-am putut niciodată să mă sinucid.”[1]  Bleah, „marele terci al oamenilor de la orașe[2]. Și în platitudinea  disperată ce se cască întruna, „oamenii împing viaţa înainte zi şi noapte. Iar ea, viaţa, le ascunde totul oameni­lor. Asurziţi de propriul lor zgomot nu aud nimic. Îi doare-n cot. Şi cu cât un oraş e mai mare cu atât se sinchisesc mai puţin. V-o spun eu. Am încercat. Nu me­rită osteneala.”[3]

Tocmai  ce vă spuneam, modelul american s-a întins ca râia, însă cui îi dă mâna să se sinucidă ?

                                                     *

 Mirajul cinematografului, drogul săracului, „volumi­noase orgi foarte tandre ca-ntr-o biserică, dar care ar fi încălzită, orgi calde şi tandre ca nişte coapse. Nici un moment de pierdut. Te cufunzi adânc în această călduţă îngăduinţă.

N-ai fi avut decât să te laşi dus de gândul că poate lumea în sfârşit se convertise la indulgenţă. Aici în sinea ei aproape că aşa era.

Atunci visele vin din întuneric să se-ncălzească la mirajul luminii care pâlpâie. Nu e întotdeauna aidoma vieţii tot ce se petrece pe ecrane, rămâne acolo un mare loc ceţos pentru săraci, pentru vise şi pentru morţi. Trebuie să te grăbeşti să te-ndopi cu himere pentru a înfrunta viaţa de afară care te aşteaptă, odată ieşit de la cinematograf, pentru ca să mai poţi rezista în această atrocitate a obiectelor şi a oamenilor. Alegi dintre visuri pe cele care-ţi încălzesc cel mai tare sufletul. Pentru mine acestea erau, vă spun cinstit, porcăriile. Nu trebuie să fii mofturos, dintr-un miracol rămâi cu ce apuci. O blondă, cu o pereche de coapse şi o ceafă de neuitat, crezu de cuviinţă să rupă liniştea ecranului printr-un cântec în care era vorba despre singurătatea ei. Ai fi plâns cu ea.

Asta e exact ce-ţi trebuie! Ce elan îţi dă! Aveam, o simţeam de pe acum, cel puţin pentru două zile hoitul plin de curaj. Nu aşteptai să se aprindă lumina-n sală. Eram hotărât să dorm, acum că înghiţisem ceva din acest admirabil delir al sufletului.”[4] Cu toate  acestea, izolarea în acest furnicar american lua o întorsătură şi mai copleşitoare.

M-am temut mereu să nu ajung să mă golesc de tot, să nu mai am nici un motiv serios să mai trăiesc. Acum mă găseam în faţa faptelor, foarte sigur de neantul meu individual. În acest mediu prea diferit de cel în care-mi făcusem măruntele obiceiuri, eram acum ca şi dizolvat. Mă simţeam pur şi simplu mult prea aproape de inexistenţă. Astfel am descoperit că de îndată ce nu mi se mai vorbea despre lucrurile familiare nimic nu mă mai putea împiedica să nu cad într-o irezistibilă plictiseală, într-un fel de dulceagă, îngrozitoare catastrofă sufletească. Dez­gustat. Cu o zi înainte de a-mi cheltui ultimul dolar în această aventură, mai eram încă plictisit. Şi atât de profund că refuzai chiar să mă ocup de cele mai urgente nevoi. Suntem prin natura noastră atât de neserioşi, că numai distracţiile ne împiedică să nu murim. În ceea ce mă priveşte mă agăţăm de cinematograf cu o fervoare disperată.”[5]  Și totuși, „cine­matograful nu-mi mai ajungea, antidot prea blând, fără efect real contra atrocităţii materiale a uzinei. Trebuia să recurg, ca să rezist încă, la marile tonice ale dezmăţului, la puternicele purgative vitale. Nu mi se cerea decât o cotă foarte mică în această casă, aranjamente între prieteni, pentru că le adusesem din Franţa acestor doamne o mie şi unu de şpiluri şi minciuni. Numai sâmbătă seara, gata cu poveştile, afacerea era în toi şi lăsam locul echipelor de base-ball în chef, pline de energie, nişte zdrahoni cărora fericirea le venea tot atât de uşor ca respiraţia.

În timp ce ele bucurau echipele, eu, în vervă, redactam mici nuvele pentru mine singur în bucătărie. Entuziasmul acestor sportivi pentru creaturile locului nu se ridica desigur până la fervoarea mea un pic neputincioasă. Aceşti atleţi siguri pe forţa lor erau blazaţi în ceea ce priveşte perfecţiunea fizică. Frumuseţea e ca bunăstarea sau alcoo­lul, te obişnuieşti, nu-i mai dai atenţie.(…)

Curând faţă de una din tinerele femei ale acelui loc, Molly, încercai un excepţional sentiment de încredere, care la fiinţele înfricoşate ţine loc de dragoste. Mi-aduc aminte, parcă ar fi fost ieri, de drăgălăşeniile ei, de picioa­rele ei lungi şi bălane, nemaipomenit de zvelte şi muscu­loase, picioare nobile. Adevărata aristocraţie umană, orice s-ar spune, picioarele o conferă, fără nici o îndoială.

Devenirăm intimi trup şi suflet şi mergeam să ne plimbăm în oraş câteva ore în fiecare săptămână. Era plină de bani această prietenă pentru că ea câştiga până la o sută de dolari pe zi în spelunca ei, în timp ce eu la Ford de-abia câştigam şase. Amorul pe care-l executa pentru ca să trăiască n-o obosea deloc. Americanii fac asta ca păsările.”[6]

Deh, partea frumoasă a minunatei lumii noi, cip-cirip, cip-cirip ! Cu-cu, cu-cu !

*

„Mă întrebă ce credeam despre America, îi mărturisii că ajunsesem în aşa hal de slăbiciune şi de frică încât orice sau aproape orice mă putea îngrozi, iar în ceea ce priveşte ţara ei, mai mult decât toate amenin­ţările directe, oculte sau imprevizibile luate la un loc, pe care le întâlneam mă înfricoşa pur şi simplu mai ales prin enorma ei indiferenţă faţă de mine, şi care era chiar esenţa acestei ţări după părerea mea.”[7]

Astăzi, să spui lumii ceea ce crezi despre America a devenit un gest extrem de primejdios. Riști să fii etichetat ca antiamerican și ai feștelit-o, societatea te va  respinge ca pe un… prorus. De unde până unde indiferență, asta e o ditamai  gogorița ! Cine nu-i cu ei, e împotriva  lor ! Trăiască libertatea!

*

„Era vorba, între altele, de o schimbare de obiceiuri, trebuia încă o dată să mă deprind cu feţe noi într-un nou mediu, cu alte feluri de a vorbi şi de a minţi. Lenea este tot atât de tare ca şi viaţa aproape. Banalitatea noii farse pe care trebuie s-o joci te zdrobeşte şi ai nevoie în consecinţă de mai multă laşitate decât de curaj pentru a o lua de la capăt. Acesta e exilul şi aceasta străinătatea, inexora­bilă percepţie a existenţei adevărate în timpul acelor lungi ore lucide, excepţionale în ţesătura vieţii unui om, când obiceiurile ţării precedente te părăsesc, fără ca celelalte, cele noi, să te fi abrutizat suficient.

Totul în aceste momente vine să-ţi crească ticăloasa ta disperare obligându-te, slab cum eşti, să discerni lu­crurile, oamenii şi viitorul aşa cum sunt, adică nişte schelete, nimic decât nimicuri pe care va trebui totuşi să le iubeşti, să le îndrăgeşti, să le aperi, să le dai viaţă ca şi cum ar exista. Altă ţară, alţi oameni în jurul tău, agitându-se într-un fel bizar, lipsa câtorva mici vanităţi, risipite de acum, puţinul orgoliu care nu-şi mai găseşte raţiunea de a fi, iluzia, ecoul lui familiar, şi nu-ţi trebuie mai mult, capul îţi vâjâie, îndoiala te stăpâneşte, infinitul se deschide numai pentru tine, un mic şi ridicol infinit care te prinde în capcana lui.

Călătoria este această căutare a neantului, a acestei mici ameţeli pentru imbecili….”[8]

Drama imigranților, a dezrădăcinaților care pleacă alungați de neajunsurile de acasă sau îmboldiți  de mirajul unei vieți ca-n poveștile  de la Hollywood. Că și d-aia s-au construit studiourile de  lângă Los Angeles, din nevoia unui centru de propagandă imbatabil, universal și credibil. Culmea, taman în urbea îngerilor,  altă mostră de cinism american…

*

„-Aici n-ai ce să faci cu studiile dumitale, băiete! N-ai venit aici ca să gândeşti, ci ca să faci gesturile care ţi se comandă… N-avem nevoie de imaginativi în uzina noastră. De cimpanzei avem nevoie… Şi încă un sfat. Nu mai vorbi nimănui despre inteligenţa dumitale! Vor gândi alţii pentru dumneata, prietene! Să-ţi fie de învă­ţătură!”[9]

Istorioara e valabilă și astăzi în orice corporație, care te vrea prost. Umilința și lipsa conturului îți vor asigura o carieră lungă și liniștită în uzinele de strivit caractere și individualități.

 

*

 

„Dar chinul ei era adânc, mai adevărat decât al nostru, al europenilor, poate pentru că noi prea avem obiceiul să vorbim mult despre el, exagerându-l. La americani, dimpotrivă. Nu îndrăznesc să-nţeleagă, să-l admită. Un pic umilitor, dar oricum, chin adevărat nu orgoliu, nu gelozie, nici scene, nimic decât chinul adevărat al inimii şi trebuie spus că nouă toate acestea ne lipsesc, precum lipsiţi suntem de plăcerea suferinţii. Ţi se face ruşine că nu eşti mai bogat la suflet şi-n toate cele judecând omenirea mai josnică în fond decât este ea cu adevărat.(…)

Poate că asta şi cauţi de-a lungul vieţii, şi numai asta, chinul cel mare, pentru ca să poţi deveni tu însuţi înainte de-a muri.”[10]

Chinul, osânda pământeană a muritorilor n-au căutare, nu fac rating în America. Dimpotrivă. În schimb, poveștile cu îmbogățiții  peste noapte, cu gangsterii metamorfozați în cetățeni onorabili și în moguli le iau mințile consumatorilor  de scorneli  comerciale. Dintotdeauna, minciuna s-a vândut mai bine ca adevărul. Altminteri, nu s-ar fi înființat  băncile  și partidele politice.

Fără doar și poate, America lui Céline este, cu  nesemnificative excepții,  și America mea, a celei vizitate în 1993, dar și a celei descoperite ulterior din cărți și din fel de fel de întâmplări.

 

[1] LouisFerdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii

[2] Ibidem

[3] LouisFerdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii

[4] LouisFerdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii

[5] LouisFerdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii

[6] LouisFerdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii

[7] LouisFerdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii

[8] LouisFerdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii

[9] LouisFerdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii

[10] LouisFerdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!