Marian Nazat: Buchetul de ghiocei

 

Din clipa în care ne-am privit, am știut că ea va fi femeia mea. M-am îndrăgostit instantaneu. Avea cei mai senzuali umeri, rotunzi și catifelați, iar gleznele purtau pecetea vechii aristocrații răsăritene. Da, da „umărul drept și mai jos – unde începe o minunată curbă incalculabilă – e dezvelit” și de acea goliciune, ce mi se dezvăluise ca o taină nepătrunsă până atunci, m-am amorezat cu o pasiune nestinsă vreodată. Chemarea cărnii, ispita căreia nu-i rezistă nimeni, ca un cântec de sirenă ce te îmbie să dai năvală fie în Paradis, fie în Infern. Era veselă și inteligentă, plină de energie și de optimism, una dintre acele făpturi rare trimise pe pământ ca să aducă fericire celor din jur. De atunci nu ne-am mai despărțit, zi de zi am fost împreună și ne-am bucurat din plin de grația unei iubiri desprinsă parcă din romanele de dragoste cu happy-end.

Dimineață de dimineață mă scăldam în surâsul ei azuriu și-i culegeam, în buchete aurii, razele de soare din păr, zău că nu mă săturam mângâindu-i trupul de amforă. „Cu fruntea pe sânii ei, te despământenești cu tot pământul” și te trezești zburând, ce miracol ! Nu ne mai trebuia nimeni altcineva în jur, ne ajungeam unul altuia. Colindam îmbrățișați prin lumea asta largă și visam să ne cumpărăm, la bătrânețe, o insuliță în cel mai îndepărtat loc, unde să fim numai noi doi și unde să nu mai existe alt anotimp decât vara.

Îi scriam pe piele, cu degetele, cele mai înflăcărate versuri și ne furișam printre stelele clipocinde în căutarea infinitului. Să nu râzi, însă de câteva ori l-am găsit și ni l-am ascuns în sân, ca doi copii care au nimerit comoara și vor s-o ia cu ei. „Înviere și iar înviere!” ne închinam din centrul Universului și invocam zeii să ne ocrotească. Te aștepți acum să-ți spun că orice iubire devine toxică, însă te voi dezamăgi. Iubirea, ori este, ori nu este, cum să fie ea toxică?

Habar n-am cum s-a scurs timpul, au apărut prichindeii și, deși părinți, ne doream, ne căutam și mai fierbinte ca înainte. Le predam celor mici cea mai grozavă lecție de viață fiindcă doar înconjurat de dragoste omul rămâne întreg și frumos. Le născoceam povești în care eroii erau neapărat generoși în sentimente, încercând astfel să-i învățăm să conjuge toate verbele la plural. Nici nu ne-am dat seama de trecerea anilor și iată-ne bunici. Astăzi este întâiul 8 Martie când nu este lângă mine, fiind plecată la unul dintre copii, în America. Așa că îi voi dărui primei femei care va trece pe lângă noi ghioceii pe care îi vezi, la o oră anume, fiindcă astfel am convenit cu cea care îmi este pereche și prin care respir, trăiesc. Într-un cuvânt, prin ea mi-am împlinit rostul !

Bărbatul din fața mea, septuagenar deja acum, însă sprinten și șarmant, cu un chip distins, îmi face ștrengărește cu ochiul, își verifică încă o dată ceasul și se ridică de pe scaun. Cu o eleganță rafinată se apropie de o doamnă neveștejită de vârstă și-i oferă mănunchiul de ghiocei, după care îi sărută mâna și se întoarce la masă, unde continuăm taifasul.

Deodată, îl aud citând din memorie, ca o rugăciune: „Mergeam în doi – ca unul singur. Undeva departe, prin ceaţă, abia auzit cânta soarele, totul începea să prindă contur elastic, perlat, auriu, trandafiriu, roșu. Întreaga lume e o femeie unică și necuprinsă, și noi ne aflăm în pântecul ei, încă nu ne-am născut, ne bucurăm în faza maturizării. Şi simt clar, cu o claritate de nezdruncinat – totul e pentru mine: soarele, ceața, trandafiriul, auriul – totul e pentru mine…” Și pentru ea, și pentru noi doi, altminteri cerul s-ar surpa! îmi șoptește complice de parcă mi-ar împărtăși secretul nemuririi…