AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Marian Nazat: Marlon Brando despre culisele Holywoodului (1)

 

Dacă e să-l  credem pe Marlon Brando, „în timpul anilor 1960, toată lumea la Hollywood se culca cu toată lumea. Era regula jocului să te culci cu prietena sau soţia altui tip și viceversa, iar eu mi-am făcut datoria”[1]. Dar asta  nu era tot, căci realizarea unui film   era un prilej ideal pentru a petrece și a „fuma o mulțime de marijuana.”[2] Ehee, și cum îi mai  idolatrizam pe actorii americani,  și cum mergeam la cinematograf  aproape zilnic ca să le savurez creațiile… Habar  n-aveam că nu  există „studio care să aibă integritatea să respecte  adevărul dacă putea să facă bani distorsionându-l”[3].   Sau că „faima se hrănește cu gunoiul succesului pe care l-am acceptat”[4].

Și de aici începe  demitizarea  marilor staruri de cinema…

 

*

 

De pildă,  „cu vocea ei joasă, îngroșată de alcool, Tallulah[5] putea fi foarte plăcută. Era inteligentă și spirituală și spunea poveşti amuzante. M-a informat că recent avusese o aventură cu un bărbat cu un nas mare acoperit de negi; era cu adevărat un monument de urâțenie, spunea ea, și, după ce petrecuse un weekend cu el, îi mărturisise unei prietene că îi făcuse tipului sex oral. Prietena, care știa cât de urât era bărbatul, rămăsese uimită.

– Cum ai putut să faci așa ceva?

– Dragă, a spus Tallulah, aș fi făcut orice ca să scap de fața aia.

De îndată ce am terminat de citit, Tallulah mi-a cerut să joc în piesă, dar cred că era mult mai interesată de mine pentru sex decât pentru rolul lui Stanislas. După ce au început repetițiile, am descoperit că se ameţea dimineața devreme și petrecea orele rămase îmbătându-se și mai tare. A început să inventeze motive ca s-o vizitez la hotelul Élysée, ca pentru a revedea scenariul, vizite de care mă temeam, dar ea era vedeta spectacolului, iar eu aveam nevoie de bani. Își petrecea prima parte a acestor seri cu ochii pe jumătate deschişi, cu buzele schițând un mic zâmbet, şi apoi începea să desfăşoare jocul seducţiei. Avea patruzeci și trei de ani, eu aveam douăzeci şi doi, şi se pare că îi plăceau bărbaţii tineri. Am acum mai multă compasiune pentru ea decât am avut pe vremea aceea. Am întâlnit de atunci și alte actriţe a căror frumusețe și putere de atracție fuseseră esența respectului lor de sine și cărora le venea greu să accepte pierderea acestor calități pe măsură ce îmbătrâneau; ca și Tallulah, unele dintre ele se îndreptau spre bărbați tineri pentru a recăpăta ceea ce credeau că au pierdut. Tallulah era astfel, deși nu înțelegeam asta pe atunci.”

 

*

 

Vivien Leigh este descrisă necruțător: „Ca și Blanche (rolul din Un tramvai numit dorință, n.m.), se culca aproape cu oricine și începuse să se destrame mental şi să se uzeze fizic. M-aș fi dat și eu la ea dacă n-ar fi fost Larry Olivier. Sunt sigur că știa că ea umbla brambura, dar, ca mulți alți soți pe care i-am cunoscut, se prefăcea că nu observă, iar eu îl plăceam prea mult pentru a-i invada teritoriul.”

 

*

 

Urmează altă stea planetară, Marilyn  Monroe, „care era pe atunci exploatată de Lee Strasberg. O întâlnisem în treacăt la puţin timp după război și apoi am dat – literalmente – peste ea la o petrecere din New York. În timp ce ceilalți invitaţi beau și dansau, ea stătea singură, neobservată, într-un colț, cântând la pian. Discutam cu cineva, cu un pahar de băutură în mână, vesel, când altcineva m-a bătut pe umăr; m-am răsucit repede și am lovit-o cu cotul în cap. A fost o lovitură puternică şi am ştiut că trebuie s-o fi durut.

– O, Dumnezeule, am spus, îmi pare rău! Îmi pare cu adevărat rău! A fost un accident!

Marilyn m-a privit și mi-a spus:

– Nu există accidente!

Voia să fie amuzantă, așa că am râs. M-am așezat lângă ea și i-am zis:

– Lasă-mă să-ţi arăt cum se cântă la pian! Cânţi ca o cizmă!

Mi-am dat osteneala câteva măsuri, apoi am stat de vorbă și, după aceea, o sunam din când în când. În cele din urmă, i-am telefonat într-o noapte și i-am spus:

– Vreau să vin și să te văd chiar acum, iar dacă nu poți să-mi dai un motiv valabil pentru care n-ar trebui să vin – poate pur și simplu nu vrei -, spune-mi acum!

M-a invitat la ea și n-a durat mult până când visul oricărui soldat a devenit realitate.

Marilyn a fost o persoană sensibilă și neînțeleasă, mult mai receptivă decât s-a presupus în general. Fusese înfrântă de viaţă, dar avea o inteligență emoțională remarcabilă, o intuiție ascuțită a sentimentelor celorlalți, cel mai rafinat tip de inteligență. După acea primă vizită, am avut o relaţie și ne-am văzut cu intermitențe până la moartea ei, în 1962. Mă suna deseori și discutam ore întregi, uneori despre faptul că începuse să-și dea seama că Strasberg şi alți oameni încercau s-o folosească. Devenea încet-încet o persoană mult mai sănătoasă din punct de vedere emoțional. Ultima dată când am vorbit a fost cu două sau trei zile înainte să moară. M-a sunat din casa ei din Los Angeles și m-a invitat la cină în seara aceea. I-am spus că îmi făcusem deja planuri pentru seară și că nu puteam, dar i-am promis s-o sun săptămâna următoare să stabilim o întâlnire. Mi-a răspuns: «Bine», și asta a fost tot. S-a spus că ar fi avut un rendez-vous secret cu Robert Kennedy săptămâna aceea și că era neliniștită, deoarece el dorea să pună capăt legăturii lor. Dar mie nu mi s-a părut deprimată şi nu cred că m-ar fi invitat la cină dacă s-ar fi culcat cu el în acea perioadă.

Mă pricep destul de bine să citesc stările de spirit și sentimentele altor oameni, și în Marilyn n-am simţit, în timpul discuţiei la telefon, niciun fel de deprimare și niciun indiciu al vreunei dorințe iminente de autodistrugere. De aceea, sunt sigur că nu s-a sinucis. Dacă cineva este deprimat în ultimul hal, oricât de deștept ar fi sau oricât de experimentat în a o ascunde, se va trăda întotdeauna. Am avut întotdeauna o curiozitate nestăvilită față de oameni și   cred că aș fi simţit dacă era ceva în neregulă cu Marilyn și ar fi avut în minte gânduri sinucigașe. Aș fi știut-o. Poate că a murit din cauza unei supradoze accidentale de droguri, dar întotdeauna am fost convins că a fost omorâtă. ”

 

*

 

Montgomery Clift, „avea o însușire foarte atrăgătoare; în afară de mult farmec, avea o intensitate emoţională deosebită și, ca și mine, era un tip neliniștit, fapt pentru care m-am simţit apropiat de el. Totuși, nu era evident ce-l rodea. Mai târziu, am cunoscut o fată cu care se întâlnise și el, iar ea mi-a spus că îl bănuia că este bisexual sau homosexual, dar faptul mi s-a părut greu de crezut. Nu l-am întrebat niciodată și niciodată n-am suspectat asta, dar, dacă  era homosexual, îmi imaginez că trebuie să-l fi ros pe dinăuntru. Oricare ar fi fost motivul, a fost un om torturat şi, pentru a-și alina durerea, a început să ia sedative și apoi a devenit alcoolic.

La vremea aceea, n-am înțeles ce se întâmplă sau de ce Monty voia să se autodistrugă, dar era o privelişte tragică. Prin 1957, când jucam în Leii tineri, nimeni nu mai voia deja să-l angajeze, dar i-am încurajat pe producători să-i dea o slujbă. Îi fusese foarte greu să găsească de lucru după ce fusese rănit într-un grav accident de mașină, nu departe de casa mea, și buza de sus îi rămăsese paralizată. Făcuse operaţie estetică, dar doctorii nu fuseseră în stare să repare complet stricăciunile. Putea zâmbi cu ochii, dar buza superioară nu i se mișca, dându-i o expresie strâmbă, confuză. Fusese întotdeauna mândru de înfățișarea lui și era conștient de ce păţise.

Când a venit la Paris pentru filmările la Leii tineri, lua mai multe sedative și bea mai mult alcool decât oricând. Faţa lui era cenușie și suptă, și slăbise foarte mult. Am văzut că o pornise pe panta autodistrugerii și am vorbit cu el pe șleau, deschizându-mi tot sufletul. I-am povestit despre alcoolismul mamei mele, despre şedinţele mele la psihiatru și i-am spus:

– Monty, te aşteaptă o soartă teribilă dacă nu te controlezi! Trebuie să ceri ajutor! Nu poți să te refugiezi în medicamente, pentru că sunt un zid pe care nu-l vei putea urca niciodată! Nu-l vei putea ocoli și nici trece prin el! O să mori neputincios în fața lui!

l-am dat numele unui psihoterapeut care credeam că ar putea să-l ajute, l-am încurajat să se alăture Alcoolicilor Anonimi și am vorbit cu el ore întregi, încercând să-l conving să nu mai ia droguri şi alcool. Dar, în timpul filmărilor, își bolborosea deseori replicile. Am încercat să-l susțin și am făcut tot ce am putut ca să treacă prin film cu bine, dar apoi declinul lui a continuat până în 1966, când a murit la vârsta de patruzeci și șase de ani.

Nu știu dacă Monty era homosexual. După aceea, unii oameni mi-au spus că era, dar am auzit atâtea minciuni spuse despre mine, încât nu mai cred ce povestesc oamenii despre alții. Ştiu însă că ducea cu el o mare povară emoţională și că n-a aflat niciodată cum să o poarte.”

 

[1] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama

[2] Confesiunile actorului sunt de-o sinceritate dezarmantă. Astfel, „John (Huston, n.m.) a fumat o mulțime de iarbă în timpul filmului și, înainte să turnăm o scenă, mi-a dat și mie niște marijuana, pe care am fumat-o. Nu după mult timp, nu mai aveam idee cine eram, unde mă aflam sau ce trebuia să fac. Singurul lucru pe care-l știam era că totul părea minunat, că lumea era extrem de amuzantă și că și lui John i se părea la fel. De abia mă țineam pe picioare, dacă mi se punea o  întrebare răspundeam: «Ce?» cam cinci secunde mai târziu, dar cumva am reușit să mă descurc la filmare. La sfârșitul filmului, Huston a făcut exact ce mi se spusese că va face: a dispărut. În unele zile nu-și mai făcea apariţia pe platou deloc, iar unul dintre asistenții de regie trebuia să preia totul; în alte zile, venea la lucru, dar dispărea după vreo oră sau îl vedeam plimbându- se singur, la distanță. Din cine ştie ce motive, devenea deprimat și cu toane pe măsură ce se apropia de finalul filmărilor.” Sau: „Filmările au fost o nebunie. Toată lumea fuma un tip de marijuana foarte tare numit Colombian Red, și echipa era mai tot timpul  drogată. Din nu se știe ce motive, turnarea unui film în Cartagena a atras o mulțime de brazilience. Au venit cu grămada, majoritatea femei din clasa superioară, provenind din familii bune, dar gata să se culce cu toată lumea. Unele mi-au spus că, după ce se întorceau acasă, aveau să meargă la doctor să le coasă himenul, pentru ca, în momentul în care se căsătoreau, soţii lor să le considere virgine. Doctorii din Rio trebuie să fi câștigat o mulțime de bani de pe urma filmului.”

[3] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama

[4] Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama

[5] Tallulah Bankhead (bănuită a fi lesbiană) „era genul de vedetă care nu era o actriță prea grozavă, dar care devenise o stea graţie unei personalități puternice şi neobișnuite. Avea o voce profundă, atrăgătoare, mirosea a parfum Russian Leather și fuma țigări englezești, pe care le scotea dintr-o cutie roşie, le îndesa într-un port-ţigaret lung de argint şi le aprindea încet şi deliberat, de parcă ar fi făcut-o pe scenă. Avea un nas și o bărbie ascuţite şi o gură subțire – ar fi fost o alegere perfectă pentru vrăjitoarea cea rea din Vrăjitorul din Oz”. ( Marlon Brando și Robert Lindsey, Cântece învățate de la mama )

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!