AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Marian Nazat: Marlon Brando despre culisele Holywoodului (3)

 

„Laurence Olivier a devenit o legendă în rolul lui Heathcliff în La răscruce de vânturi; cu chipul lui frumos, era foarte potrivit pentru rol şi un foarte bun actor. Dar romanul lui Emily Bronte despre doi iubiți nefericiți mișcase până la lacrimi jumătate de planetă și oferea unul dintre acele roluri care-i favorizează pe actori. Nimeni nu-și închipuise că filmul avea să facă din Olivier o personalitate  colosală și că avea să modeleze percepția lumii asupra lui pentru totdeauna. Publicul a păstrat în memoria sa colectivă imaginea mitică a lui Olivier ca Heathcliff, așa cum l-a ținut minte pe Jimmy Dean gonind într-un vechi Ford Mercury cu două uși sau pe mine mergând pe motocicletă. Actorii n-au cum să anticipeze miturile pe care le pot genera când acceptă un rol. Humphrey Bogart a fost un interpret eficient, dar nu grozav ca actor. Mă îndoiesc că a înţeles mesajul subtil din Casablanca sau că s-a gândit la posibilitatea ca acesta să devină un film-fetiș, dar rolul lui în această peliculă a influențat pentru totdeauna modul în care îl vedea publicul. Charlie Chaplin a fost unul dintre puţinii actori care a avut intuiţia să-și creeze conștient propriul mit, cel al Micului Vagabond, pe care apoi l-a exploatat.”

Concluzia sosește brusc și  neiertător: „Mă enerva faptul că starurile de cinema erau transformate în idoli; Hollywoodul era doar un loc unde oamenii, printre care și eu, făceau bani, exact ca într-un orășel industrial din New England sau pe un câmp petrolier texan.”

 

*

O remarcă subtilă, cu trimitere la o actriță  planetară: „Mulți actori încearcă să le aplice (tehnicile de monopolizare a sălii de spectacol, n.m.) și manipulează publicul. Olivia de Havilland avea un truc grozav: respira adânc pentru a-şi umfla sânii;când făcea asta, dădea peste cap toată munca celorlalți actori din scena respectivă, deoarece spectatorii – cel puţin toți bărbaţii și probabil jumătate din femei – deveneau preocupați de sânii ei. Dar Ford practica furtul de scene într-o manieră de-a dreptul halucinantă, iar în această poveste delicată, care ne cerea să creăm între noi un echilibru subtil, el voia să fie centrul atenției în fiecare scenă.”

 

*

 

E rândul unei italience faimoase să  fie dezbrăcată de secrete: „Într-o  scrisoare către Lady Maria St. Just din timpul filmărilor, Tennessee scria: «Magnani e obsedată de vârsta ei; crede că gâtul i  s-a încreţit de tot, așa că-și pune benzi de scoci pe spate ca să-și tragă pielea înapoi. I se pare o insultă gravă și, totuși, se înfurie de fiecare dată când vede vreo cută în versiunea de montaj. (…)

Tennessee m-a prevenit că Anna Magnani, care avea șaisprezece ani mai mult ca mine și despre care se spunea că îi plăcea compania bărbaţilor tineri, îi mărturisise că se îndrăgostise de mine şi, înainte să plecăm spre nordul statului New York pentru a turna filmul, ea mi-a confirmat-o. După ce ne întâlniserăm de câteva ori în California, a încercat de mai multe ori să mă prindă singur și, în cele din urmă, a reușit într-o după-amiază, la hotelul Beverly Hills. Fără niciun fel de încurajare din partea mea, a început să mă sărute cu pasiune. Am încercat să fiu receptiv, deoarece știam că era îngrijorată că îmbătrânea şi-şi pierdea frumusețea, așa că i-am răspuns, într-un gest de bunăvoință; ar fi fost o mare insultă să o refuz. Dar, de îndată ce și-a încolăcit braţele în jurul meu, n-a mai vrut să-mi dea drumul. Dacă încercam să mă retrag, mă ţinea strâns și mă mușca de buze într-un mod foarte dureros. Dinţii ei înfipţi în buza mea de jos și îmbrățișarea în care eram prinși mi-au amintit de unul dintre acele fatale ritualuri maritale la insecte, care se încheie când femela administrează masculului lovitura de graţie. Ne legănam înainte și înapoi, în timp ce ea încerca să mă ducă în pat. Ochii îmi erau larg deschiși și, când m-am uitat în ochii ei, am văzut că era în dispoziţia agresivă a unui hun în plin atac. În cele din urmă, durerea a devenit atât de intensă, încât am apucat-o de nas şi am strâns-o cât de tare am putut, de parcă aș fi stors o lămâie, ca să o împing deoparte. Asta a speriat-o, iar eu am reușit să scap.”

*

 

Cât privește  „lucrul cu David Niven, a fost o încântare. Cum mă mai făcea să râd! David era unul dintre acei actori englezi care, ca și Laurence Olivier, refuza să joace sub standard, adică să folosească un accent sub statutul lui social. Avea un umor minunat, discret, sofisticat; care mă făcea să mă tăvălesc de râs.

În prima zi pe platou, am observat că David părea nervos. Când își citea replicile, mâinile îi tremurau atât de tare, încât paginile scenariului foșneau. L-am întrebat mai târziu despre asta, dar, în loc să admită că era nervos, mi-a răspuns cu o remarcă amuzantă care m-a cocoșat de râs. Cred că Niven se născuse cu un blestem, o voce în cap care-i spunea mereu: «Ar fi bine să-i faci pe toţi să râdă azi și să-i farmeci, pentru că, dacă nu, vei muri!» Voia să fie considerat un aristocrat și-i plăcea să-și petreacă timpul cu tipul de  aristocrați care aveau castele în Gstaad și-și ancorau iahturile la Nisa. Într-un fel amuzant, cred că nu se simţea în largul lui, iar abilitatea lui de a-i încânta și de a-i face pe oameni să râdă îi dădea încredere și putere. Umorul lui era foarte englezesc. N-am putut să joc prea bine în acest film, deoarece tot timpul izbucneam în râs. Împreună, am irosit metri întregi de peliculă. După ce am stricat şase sau șapte duble la o scenă, am încercat să mă uit peste umărul lui ca să nu-l văd, dar tot n-am putut să-mi spun replicile. Frustrat, regizorul a făcut un prim-plan cu David și pe mine m-a scos din vizorul camerei. Nici măcar atunci n-am putut să mă opresc din râs, așa că m-a rugat să mă duc în cabină. Am făcut-o și mi-am cufundat fața într-o pernă ca să-mi amortizez hohotele, dar David mi-a spus mai târziu că putea încă să mă audă de pe platou.”

*

 

Unul dintre preferații mei, „Yul Brynner, care nu era un actor foarte bun, dar care m-a învăţat o lecţie despre făcutul filmelor. Yul era un om drăguţ, dar, la fel ca lui David Niven, îi plăcea să umble în localuri elegante şi voia să fie văzut cu oameni la modă, lucru care nu ne plăcea lui Wally, Billy şi mie. Cineva, probabil Wally, a glumit: «Mă întreb cum ar arăta Yul dacă şi-ar apropia vreodată picioarele». Asta deoarece Yul lua în mod repetat poziția de maestru pe care o folosise în Eu și regele, cu picioarele despărțite, bine plantate în pământ, și cu mâinile pe coapse.”

 

*

 

Apropo, „în timp ce făceam un western numit Appaloosa lângă St. George, în Utah, a venit să mă vadă Lisa, femeia din New York care crezuse că-mi salvase viaţa prin terapia cu spermă. Am invitat-o la o plimbare pe motocicletă. Mergeam prin deșert, când am dat peste cadavrele uscate a treizeci sau patruzeci de vaci, ce zăceau printre cactuși. Era o imagine din altă lume. Mai târziu, mi-am dat seama că trebuie să fi murit din cauza radiaţiilor vreunui test nuclear din Nevada aduse de vânt în nord sau din cauza gazului paralizant provenit de la vreo bază militară din Utah. Era aceeași zonă  unde John Wayne făcuse un film în care câţiva actori din distribuţie şi membri ai echipei fuseseră expuși la radiaţii și mai târziu muriseră de cancer. Mi s-a părut întotdeauna o ironie a sorții faptul că John  Wayne, zelosul susținător al armelor nucleare americane, a murit poate din cauza radiaţiilor provenite de la o armă atomică.”

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!