Marian Nazat: O încercare de interviu cu Lucian Avramescu

marian nazat 1

A rostit șoptit, mai melancolic ca  oricine, „Bună seara, iubito!” și de aici faima  poetului, una imensă.

L-am văzut prima oară în viața cealaltă, de dinainte de 1989, la Serbările Scânteii Tineretului. În cea de acum l-am cunoscut prin 1991, parcă, printr-o întâmplare profesională. Un nume, dar nu orice fel de nume, într-un dosar penal.  Făptuise cu condeiul o știre cam colțuroasă despre Iosif Boda, iar  analistul politic, atunci consilier prezidențial la Cotroceni,  i-a  dresat mintenaș o plângere, ajunsă apoi în mapa mea cu lucrări. Eram procuror în acele vremi aproape imemoriale și astfel se explică tărășenia. Fulgerat de o sclipire de anchetator nestrăin  de sufletul omenesc, i-am invitat pe amândoi, fără ca ei să știe, la aceeași oră. Peste program, desigur, căci n-am suportat niciodată zarva mediatică,  spectacolul  de revistă. Când au dat nas în nas în birou, nu le-a picat bine, i-am simțit stânjeniți și defensivi. După ce  am tăifăsuit  câteva minute, fără  vreo legătură cu pricina, mi-am cerut scuze că trebuie să lipsesc două-trei minute,  invocând problemele urgente și mult mai importante ce mă chemau, chipurile, altundeva. Alt pretext nu găsisem ca să-i las singuri-singurei în încăperea din Palatul Justiției. La întoarcere, după vreo oră, se petrecuse ceea ce nădăjduisem, făptuitorul și vătămatul păreau amici dintotdeauna. Iosif Boda și-a retras lăcrămația, iar Lucian Avramescu și-a continuat sisifăreala de ziarist și publicist. Unul incisiv și polemic, cu o scriitură mereu seducătoare, tăiată din metaforele și  versurile ce-i rămâneau din  poezii.

Așa îmi pregătisem preambulul taifasului cu Lucian Avramescu, numai că starea sa de sănătate l-a împiedicat să-mi răspundă la multele mele curiozități. Ehe, și câte aveam…

De pildă, voiam să aflu de la el cine mai are nevoie azi de poezie și cum mai împaci  versul cu maneaua, cu maidanul virtual, în prezentul acesta tulbure și agramat… Sau cum se naște un poet și dacă este  adevărat  că  „poezia suie  uneori  statui pe socluri”. Și, plecând de la o metaforă superbă din cartea-i jurnal, Despre singurătate (apărută în 2018 la Editura A.M. Press) –  „Proza nu e o băltoacă în care se scufundă poezia,  ci lacul pe care lebedele dansează și-și povestesc  aripile” -, abia așteptam să-mi spună ce poate povesti o lebădă

În volumul de confesiuni cu un titlu premonitoriu, am găsit felurite comori făurite din cuvinte și de aici iscodirile pe care mi le doream lămurite:

– Tot acolo mărturisești  la fel de liric: Cea mai mare încântare a cărții, fiindcă și cărțile au încântările lor, e să fie desfăcute, cum desfaci pulpele iubitei, și acolo miezul fierbinte al sentimentelor și al cuvintelor se lasă atins.” Mai știe lumea de  azi să  iubească, să desfacă pulpele cărții și să se desfete astfel?

Cea mai mare bucurie pentru cel care scrie e să fie citit, toți spun asta și toți oftează în singurătate”, găsesc tot acolo. Știm amândoi că România este pe ultimul loc în Europa la numărul de cărți citite. De ce mai scriem, totuși, dacă oftăm după cititorii neavuți sau pierduți?

– „Strungul tău de cuvinte” încă lucrează? Cum scrii tu, ușor, greu, zilnic, în răstimpuri, în  transă?

– „Niciun scriitor nu scrie despre sine. Sinele e atins de literele de pe marginea cuvintelor. Cuvintele n-au margini.” Aș face  o corectură,  dacă îmi permiți, cele mai multe scrieri  sunt subiective,  sinele fiecărui autor  este personajul principal al unei opere. De aceea, „scriitorii, probabil (…) își asasinează trecutul pentru a-și inventa altul așa cum inventează personaje.” Mă înșel?

– Apropo, ce înseamnă nemărginirea  cuvintelor?

– „Marii artiști sunt greu digerabili într-o viață  comună. Ei pot mulțumi cereri uzuale așa cum o face un căruțaș, dar nu sunt în stare să facă plăcere banalității”… Cât de digerabil ești în viața nevăzută,  cotidiană?

– Recunoști în confesiunile tale că  „frica în singurătate e mai mare când n-are nume și nici leac s-o înfrunți.” Dar frica în colectiv, nu este ea la fel de paralizantă?

– Ce este singurătatea, căreia îi  dedici un volum întreg de proză? Doar „o  definiție  a tristeții la apus”? Sau „e tot ce n-ai trăit”? Ori „o  formă  de biruință”?

– „Cel cu drept absolut  la singurătate  e Dumnezeu. El  doar poate fi astfel în trista  sa forță, măreție și nemărginire. Omul, creatura sa frământată din aluatul țărânii, l-a  trădat și  l-a lăsat singur în cer”… Când l-a  trădat omul pe Dumnezeu, Lucian?

– Uitarea „este o crimă” și „o boală ultimă. De la ea încolo nu mai există  nimic”… Chiar nimic? Și cum adică o crimă ?

– „A  fi singur este  atunci când  nu te găsești tu pe tine”… Au fost momente când te-ai rătăcit  și nu te-ai mai regăsit pe tine însuți ?

– „Ura vine din înfrângerea sentimentului de dreptate”… Ce este ura? Dar dreptatea ?

– E așa de „periculos să ai dreptate când ești îndrăgostit” ?

– „Candidatura la tristețe ar găsi iute alegători”… Sunt curios, ai cumva și tu  un „buletin al tristeții” ?

– Ai trăit deseori „panica în simțuri”?

– „Dimineața ne-a regăsit  acasă, două perechi  de tălpi trandafirii  care mângăiaseră infinitul”… Se mai întâmplă  să trăiești astfel de dimineți?

– Ce este iubirea? Cum erau femeile pe care le-ai iubit?

– Și cum este femeia pe care o iubești azi ? Ea să te fi determinat să remarci că „menopauza nu este neputința de a iubi, ci neputința de a materializa  iubirea” ?

– Și tot ea te-a inspirat să-i închini versurile acestea de-o naturalețe înduioșătoare –

„Am îmbătrânit iubindu-te fenomenal,
Te dezbrac ca la început, cu aceeași grabă,
De parcă m-aș teme că ar veni cineva
Și pe mine de mine mă întreabă.

            Ce mai faci, cum îți mai duci popoul tău dolofan?
Sânii, cu unul mai mare, te mai obsedează?
Goală ai umblat prin mine ca printr-o odaie
În care umbletul tău înflorea anemonele din vază”
?

– Se înșală oare Tudor Arghezi când spune că „femeia iubită este singura frumoasă”?

– „Sânii  murmurători, sexul ardent ca o rană”…  Doar rana aceasta?

– „Drumul spre vindecare începe cu… dragostea, cu afecțiunea. Fără afecțiune,  bolile înaintează”… Te-ai  vindecat de bolile vieții, de finitudinea ei?

– „Aș  vrea să alerg prin iarba de acasă, așa cum făceam după o năzbâtie, să mă vindec cu nezvântata rouă a zorilor, să fug  până obosesc”… Cum suporți nostalgiile, cum le îmblânzești? Ai obosit?

– „Orice plecare e un  abandon, dar și o aventură plină de riscuri”. Abandonul sau riscul?

– Sigur, „nici veșniciile nu mai sunt ce au fost cândva” !  De aceea te întreb dacă „viezurii norocului îți  mai taie calea”.

– „Vocile  bătrânilor   se pierd în urmași, adesea, ca niște  sunete de clopot în cețurile care le absorb”… Regăsești  ceva din vocea ta în copiii și nepoții tăi?

Cum arată patria mea acum? Ca dealul meu de la  Sângeru, frumoasă între extreme, tristă între dureri și zâmbet, acoperită de ceață ca o pajiște  care merită lumină”… Dar astăzi, patria ta arată tot așa? Ori s-a schimbat ceva ? Sau felul tău de a o vedea…

– „Poporul  român s-a născut dintr-o împiedicare romană și  dacă”… Și ce-a ieșit din  împiedicarea asta?

– „Monarhia poate degenera în tiranie, aristocrația, în oligarhie, și republica, în demagogie, în  guvernarea celor inculți”… Și atunci,  care e calea? Există și o soluție ideală?

– „Politica a ajuns îndeletnicirea  lacheilor. Șoferii foștilor șefi au ajuns secretari de stat, iar secretarele, ministru. Batalioane de coropișnițe  rod la temelii țara care se prăbușește”… Simți nevoia unei corectări  la zi?

– Cum e lumea  de azi, Lucian ? Te încumeți s-o  anticipezi pe cea de mâine?

– Demult,  în Ciorne[1],   scriai că în gașca politică se dezvoltă „un  vierme și o tenie colectivă”, îți menții părerea?

– „Gazetăria fabrică uneori oameni de nimic și  mai rar conștiințe. Pixurile morale, rare, sunt teama politicienilor,   funcționând ca niște sulițe. În replică, nu  numai sub dictatură, gazetarului căruia nu i se poate tăia pixul i se taie grumazul. Gazetăria e o îndeletnicire de frenezii”… Sunt cuvintele tale, scrise prin 2000 tot în Ciorne, rămân ele valabile și azi?

– Ce a însemnat  gazetăria pentru  tine? Ți-ai păstrat freneziile ?

– Lucian,  a fost sau n-a fost o  revoluție în  1989? Cum ai trăit zilele acelea?

– E adevărat că înainte  de căderea „Regimului Ceaușescu” Scânteia Tineretului avea  pregătite două ediții, câte una pentru  fiecare  variantă ?

– Care sunt regretele septuagenarului Lucian Avramescu?

– Dar bucuriile, fericirile?

–  „Îndrăgostit de ploaie și de arbori/ și de  dezmățul crivățului,/ Atent la fundul stewardeselor în avion,/ Grijuliu că nu mă fac de râs/ dacă îmi plouă o  femeie goală în pat/ Am decis să durez./ Vă dau o veste tristă, domnilor, / Stați liniștiti cu vecerniile,/ Țineți-vă acasă pișatul acid/  Pregătit pentru crucea mea/ O să aveți nevoie de o vezică încăpătoare.”  Ești supărat  pe contemporani?  E o formă de rămas bun de la lumea din  jur, epitaful tău?

– „Tot ce e real merită inventat spre a da consistență  magicului”… Ce ai inventa tu acum, la senectute?

– De-a lungul vieții  strângem cuvintele altora, învățăturile lor, doar-doar devenim mai înțelepți. Le transformăm în  adevărate puncte cardinale care să ne ajute să traversăm efemeritatea  hărăzită. Tu repeți mereu citatul lui Galileo Galilei:  „Am iubit stelele prea mult ca să mă tem de noapte”.Te mai temi de noapte, Lucian ? Un gând de final !

După ce i-am trimis întrebările, mi-a răspuns cu umor trist, plin de tâlc: „Miercuri mă internez din nou, de astă dată la Universitar. M-au căutat ăștia toţi prin cap – raze electronice, șocuri, băgat ace peste tot -, am fost inclusiv la Spitalul SRI, dar nu mi-au găsit nimic. Asta n-ar fi o mare supărare, știam și eu, ca și inamicii mei, că am capul gol, însă nu au găsit cauza amuțirii mele. Așa că, dragă Marian, vom dialoga prin semne, iar la cât ești tu de mintos, mă vei descifra. Cele bune!” Pentru ca apoi să-mi facă un compliment greu de suportat prin înălțimea laudei: „Cum Dumnezeu reușești să fii atât de deștept și de productiv în deșteptăciune!? Nu-s mereu de acord cu ceea ce scrii, dar sunt întotdeauna de acord cu modul cum pui cuvintele, cum le legi scriitoricește și le dezlegi tot scriitoricește. Te îmbrățișez, Lucian!”

Ar fi trebuit ca noaptea semnelor, a tăcerii definitive, să mai aibă răbdare nițel, cât poetul să mi se mărturisească și să vi se mărturisească în stilu-i inconfundabil, cu șiraguri de metafore și mărgăritare de vorbe… N-a fost să fie, dar fiecare dintre voi și le poate imagina, căci Lucian Avramescu e în noi toți cu un vers, cu o rimă meșteșugită pentru sufletele veșnic tinere și îndrăgostite de viață…

[1] Ciorne, A.M. Press, 2002

Parteneri