Marian Nazat: Pământul de acasă

marian nazat 1

„Era o vreme de murit ceva ce nu s-a pomenit…”

Dorin Tudoran[1]

A plecat de acasă, din Banat, demult, tare demult, nici nu mai ținea minte de când. Își amintea  doar că a ieșit din curte cu valiza aia de lemn purtată și de bărbații ce-i precedaseră în neam și dusu-s-a la armată. Viața l-a aruncat pe te miri unde, a bătut continentele în lung și-n lat, dar gândul  i-a rămas la satul strămoșilor săi. Adineauri s-a prăpădit  în București, casa lui de mai apoi, una a despărțirii definitive de locurile natale.  De acolo, din lumea aia veche, mirosind a pâine coaptă, un nepot de frate a venit să-i aprindă o lumânare și să-l  petreacă pe ultimul drum. Dar n-a  uitat să-i aducă și un pumn de pământ, luat de pe mormântul celor ce i-au fost părinți. „Să nu fie singur printre atâția străini”, se explică molcom, cu ochii înrourați de tristețe,  călătorul cu sufletul larg cât  marea cea mare. La isprăvirea slujbei de îngropăciune, s-a închinat smerit și a  presărat țărâna aceea sfântă peste  coșciug. Deodată, dintre norii fumurii s-a ivit o rază de soare și cerul a zâmbit pentru o clipă. Undeva, departe, un om își  regăsise rudele de sânge… Nu mai era singur și nu se mai temea  de ce va  să fie de acum încolo… Și, cu vocea-i stinsă, l-am auzit repetând împăcat cu sine: „Moartea este cel mai loial contemporan al nostru”[2]

 

[1] Numai copilăria e glorioasă, Robert Șerban în dialog  cu Dorin Tudoran

[2] Ibidem

Parteneri