Demult (dar ce mai contează timpul, când vine vorba despre el ?), i-am descoperit slova așternută pe hârtia  ziarului și am rămas pe gânduri. Am  recitit tulburat crâmpeiele acelea de suflet candid scos la vedere  și m-am regăsit în fiecare cuvânt, în fiecare tremur lăuntric. „Autorul nu poate fi decât un teleormănean de-al meu !” mi-am zis desfătându-mă ca un copil fericit printre rândurile de litere. Așa l-am cunoscut pe Ștefan Mitroi, „colegul meu de alergare prin pelinul de acasă”, adică din Teleormanul nostru mitic. Căci amândoi venim din aceeași baștină,  una fabuloasă, dacă e să citim cărțile scrise de „fântânarul” de metafore ivit pe lume la Siliștea, lângă Purani, în ziua de Paști.  Acolo, copil fiind, trăgea cu ochiul la Cel de Sus, care își luase în serios  rolul de  frizer, dar nu oricum. Fiindcă, ne mângâie  închipuirea poetul prozator, „cu  zorii zilei îl  bărbierea Dumnezeu pe bunicul. Și  eu  mă minunam de asta. N-o să pot uita niciodată.”[1] Ștefan Mitroi se încăpățânează să țină în viață satul din sud,  arvunindu-l eternității, un sat în care „bucuriile se amânau continuu”. El dezgroapă  destine magice, de parcă s-ar  fi născut în America de Sud, nicidecum la o aruncătură de băț de Alexandria, a cărei poveste tocmai a isprăvit-o în volumul de proză Adu-ți aminte să nu uiți. Cartea e o cronică demnă  de marea literatură românească a meleagului moromețian și parcă îl aud pe Fănuș Neagu rostind  din postumitatea-i argintată: „Nu credeam să mai apară  un scriitor  din Teleorman  care să se ridice la nivelul lui Zaharia Stancu și Marin Preda. Iată-l !”

[1] În interviul acordat de Ștefan Mitroi revistei Flacăra lui Adrian Păunescu, nr.16-19 din 2022