Marina Almășan: 1977. Amintirile copilăriei mele…

marina 5

Probabil că pentru aceia dintre noi, care am prins cutremurul din ‘77, cele întâmplate zilele acestea Turciei și Siriei au o semnificație aparte și o adâncime mai mare în simțirile interioare. Eu, personal, privesc îngrozită toate acele “imagini care vă pot afecta emoțional”. Da, mă afectează emoțional, cu sau fără înscrisul de pe ecran. Și devin părticică din tragedia fiecărei familii care și-a aflat oamenii dragi striviți de blocurile construite în batjocură și de frisonul cumplit ce-a traversat Pământul, într-un loc în care prea multe suflete nevinovate respirau nevinovat.

Deși s-au așternut deasupra sa decenii, întâmplări, evenimente, ce mai! o viață întreagă aproape, acel 4 martie ‘77 a marcat într-atât copilăria mea de atunci, încât și astăzi, după atâta amar de ani, chiar și tremurul pe care-l iscă în caldarâm trecerea unui tramvai îmi face sufletul ghem, în față-mi tresărind litere de șchioapă, pe fond negru : CUTREMUR!!!

Văd, ca și cum s-ar fi întâmplat ieri, sufrageria modestă a parinților mei, pierdută în cele 12 etaje ale “zgârie-norului” de atunci. Al nostru era ceva mai aproape de pământ și urmăream acea blestemăție de film “Dulce și amar”, bulgăreasca producție de cinematografie căreia îi voi rosti minte numele și trezită din somn, ea fiind legată, în mintea mea de copil de atunci, de cel mai groaznic lucru la care am fost părtașă. Țin minte tremurul ușor, ce începuse să legene lustrele spânzurate de tavan și care creștea progresiv, în consonanță cu uruitul îngrozitor ce se năștea dincolo de ferestre, trecând apoi dincoace și învăluind spaima ce ne paralizase pentru câteva secunde. Mai sus de uruit s-a înălțat strigatul tatălui meu, care ne-a adunat pe toți sub tocul ușii de la sufragerie : “CUTREMUR!” Auzisem parcă despre cel din ‘40, care culcase la pământ o părticică din București, dar prea multe nu știam. Și oricum, nu era vreme de amintiri. Priveam îngrozită cum casa noastră – cuibul liniștii noastre de până atunci – se leagănă haotic, scrâșnind din toate încheieturile sale, cum lustra continuă să măsoare , ca un pendul gravitațional, timpul ce devenise parcă nesfârșit, cum cristalurile mamei din vitrina de care nu aveam voie să ne apropiem au căzut de-a valma, unele peste celelalte, pe muțește, căci zgomotul căderii lor fusese înghițit de răgetul acela fără de sfârșit al pământului ce se răzvrătise. Țin minte ochii dilatați ai fratelui meu , mic-mic pe atunci, lacrimile ce-i șiroiau, ajungând în gurița de copil care striga neîncetat “Murim? o să murim?”…Cine putea ști? Vibrațiile ucigașe venite din adâncuri continuau să ne contorsioneze blocul și strângerea la piept a mamei, îngrozită și ea, părea a-mi fi rămas singurul scut împotriva relelor lumii.

N-a durat nici un minut, însă sentimentul groazei și al neputinței au făcut ca acel minut blestemat să se dilate într-o nesfârșire pe care, am înțeles mai apoi, că toți o percepuseră la fel ca mine. Mai tin minte că genunchii continuaseră să-mi tremure ore în șir după ce pământul s-a liniștit, într-o inerție bolundă care reținuse in mine senzațiile de dinainte. Și mai tin minte apa neagră-ruginie ce șiroia din robinetul de la baie și tropăitul disperat al vecinilor, pe scări în jos, ce răzbătea dincolo de ușa apartamentului și peste care vocea baritonala a lui nenea Gigi, inginer constructor, adăuga disperare : “Nu pe scări! Nu pe scări! Scările sunt cele mai șubrede!…” . Și mai văd, cu ochii disperați ai minții, parcul Floreasca ticsit de oameni înfășurați în pături, înveliți în întunericul disperării, cu nimic mai prejos decât cel al nopții celei mai lungi a copilăriei mele…

Au murit și atunci oameni. Mult mai puțini decât acum, în Turcia, dar știm bine, orice om care moare reprezinta pentru cineva o tragedie. Au fost și atunci mormane de moloz, sub care stateau adunate laolaltă vieți si cadavre. Răscoleau și atunci prin ele salvatorii, televiziunea – una singură pe atunci – anunța și ea, neîncetat, alb-negru pe atunci, câte o mică victorie, câte un nou suflet, scos de sub dărâmături după 5 ore,15, 25… Au fost și atunci lacrimi multe, gesturi umanitare de peste tot, previziuni ale seismologilor, durere și speranțe, dar mai presus de orice, a fost această rămășiță a groazei, latentă în sufletul tuturor celor ce, deveniți atunci părticele ale unui oraș cutremurat, au rămas să poarte pe viață amprenta acelei experiențe cumplite…

Poate și din acest motiv, în aceste zile, privind lantelevizor, mi-am revăzut o părticică din copilărie. Una, pe care aș fi vrut-o uitată pe veci și care, iată, se încăpățânează să se agațe de amintirile mele.

Gând pios celor atât de mulți, pe care frisonul diavolesc al Pământului i-a trimis în Nesfârșire…

Parteneri