Astăzi, de Florii, voi îi atinge cu aripa editorialului meu pe bărbații care obișnuiesc să le aducă flori soțiilor, așa, fără un motiv anume. Așa-zișii “romantici incurabili”. Din afară pare…wow!..Chiar dacă am auzit destule femei, mult prea pragmatice, amendand gesturile de romantism ale soților cu replici de genul “Aoleu! Cât ai dat pe ele?!? Cu banii ăștia mai bine-mi luai dresuri!” …Vremurile-s grele, florile – scumpe, iar dresurile ni se rup al naibii de ușor! Dar nu despre asta vroiam să scriu. De fapt, vroiam să scriu despre Anca, cea pe care o invidiam cu toatele, cele din anturajul ei, pentru romantismul fărâ frontiere de care dădea dovadă soțul său. In sufrageria Ancăi respirau mereu flori proaspete, iar ea aproape că se justifica rușinată: “..de la Matei!”.. Probabil pentru ca nu cumva să credem că or fi de la vreun curtezan. Caci sunt rari soții care-și răsfață nevestele cu flori, așa, nitam nisam, după 30 de ani de căsnicie…Dar lucrurile nu stau nici pe departe așa, în cazul lor. Iar eu, din păcate, știu dedesubturile..
….În ultima vreme, ori de câte ori mă aflu în vizită la Anca și Marcel ( care mi-au fost colegi de stagiatură) , nu contenesc să mă minunez de cât de bun actor este El, capul de familie. Deși sunt împreună , cum spuneam, de 3 decenii, deși trec, în fața tuturor, ca fiind un cuplu puternic, cu copiii deja pe la casele lor, deși au clădit împreună un univers de invidiat ( din imobiliare poți trăi ușor și bine!), eu știu foarte bine că adevărul este, de fapt, altul..
L-am prins mai demult, pe Marcel, cu totul întâmplător, „cu mâța-n sac”. Urăsc sa mă trezesc în astfel de situații. Nu-mi place când devin, fără să vreau, martora unor „fărădelegi conjugale” ale apropiaților mei, dar, iată că de ce ți-e frică, nu scapi. Pentru că ipostaza în care l-am surprins era una greu de justificat, s-a simțit dator să-mi mărturisească, până la urmă, înroșindu-se până peste urechi, viața dublă pe care o trăiește de mai bine de unul din cele trei decenii de „fericită căsnicie”. Cealaltă ființă era nimeni alta decât prima lui iubire, reîntâlnită întâmplător, femeia pe care o considerase, cândva, demult, sufletul său pereche și lângă care și-ar fi dorit să îmbătrânească. Măritată era și ea, cu un demnitar cu nume sonor… Păi și..de ce ați ales să trăiți în minciuna? – l-am întrebat. – O schimbare de macaz atât de spectaculoasă ar fi fost letală pentru ea, dar extrem de dificilă și pentru el. Nici compromisul nu era ușor, dar femeia lui de acasă era o soție ireproșabilă, prin urmare nu-i putea face una ca asta, chiar dacă sufletul îi suspina după prima iubire…
….Faptul că dețineam acest adevăr, m-a așezat într-o poziție extrem de inconfortabilă față de Anca. Într-o primă fază, începusem chiar să am insomnii, în care mă întrebam, înfrigurată, cum aș putea să-i ajut să-și rezolve impasul. N-am găsit soluții și între timp, și insomniile au fost nevoite să mă abandoneze. La urma urmei, cum se spune ? ” Câți ca ei!”, nu? ….Și nu era treaba mea să descâlcesc ițele pe care le încâlcește Destinul omului!.. Am continuat însă să le fiu apropiată: 30 de ani de prietenie nu se șterg așa de ușor…
De atunci, de fiecare dată când le trec pragul, cu nodul meu în gât cu tot, nu contenesc să mă minunez cum de au putut trece atâția amar de ani, fără ca Anca să-și dea seama? Acasă Marcel e soțul perfect : este tandru, iubitor, profund implicat în tot ce înseamnă viața de familie. Iar casa, cum spuneam, îi este mereu plină de flori. Ca outsider, nu poți să nu o invidiezi pentru asta și aproape că o înțelegi de ce acceptă cu seninătate frecventele deplasări ale soțului său….” Muncește mult, sărăcuțul, e tot timpul pe drumuri! Dar vine mereu acasă cu flori și cadouri!…” . Înghit în sec și continui să tac…
Fosta mea colegă se autodefinește ca fiind o femeie fericită. Își adoră soțul și iubește viața pe care o duce alături de el. La întrebările celor din jur, legate de secretul căsniciei perfecte, numește, zâmbind, „libertatea pe care a știut să i-o ofere întotdeauna partenerului său”. Deja am început să mă întreb, dacă nu cumva știe ceva…
