Marina Almășan: “Când tu taci!”, de Victor Socaciu. Povestea unui cântec
Serialul acesta riscă să devenă un sirop grețos dacă nu voi da de înțeles că anii petrecuți lângă Victor în calitate de soție a sa – 16 la număr – nu au fost lapte și miere de la un capăt la altul. Este ireal. Și aș vrea să văd familia care a parcurs o căsnicie fără să adune sub acoperișul său și mici scântei. Vă spun eu : așa ceva nu există!
Așa că astăzi voi face o mărturisire care mă va costa, pentru că pun rămășag că presa dornică de senzational va trunchia editorialul meu, culegând din el titluri incitante, care să mute centrul de greutate al armoniei noastre către concluzii apte a naște controverse… Dar, pentru că v-am obișnuit cu spiritul meu deschis și franc, voi merge până la capăt.
Așadar, iubire-iubire, dar ciondăneala a mai intrat și pe ușa locuinței noastre! E drept, în primii primii ani zăvorul era atât de bine ferecat, încât am ținut orice nor departe de noi. Nu mă deranjau, în principiu, decât plecările lui Victor prin turnee prelungite – mai ales cele pe care le consideram inoportune ( dar când iubești, orice îndepărtare geografică a celui drag ți se pare inoportună, nu-i așa? ). Însă ele, plecările, nu duceau neapărat la certuri, ci doar la îmbufnări . Erau singurele întâmplări ce reușeau să-mi alunge zâmbetul de pe chip, însă nu pentru multă vreme. Îmi aminteam repede că, de fapt, îmi asumasem cu bună știință această situație, încă de când am rostit acel “Da!” care ne-a schimbat viața : mă măritasem, așadar, cu un artist și deci era firesc să-l împart cu publicul său.
Simțindu-se oleacă vinovat în sinea lui ( mai ales că mă lăsa acasă și cu doi copii pe cap, și cu un serviciu solicitant pe deasupra!), Victor încerca să rărească mult turneele, ba chiar mi-au reproșat, la un moment dat, colegii săi de scenă : “Marina, de când e cu tine, Victor ne cam dă cu flit!” . “- Și voi ați face la fel, dacă ați avea o asemenea nevastă! “ – le tăiam, în glumă, macaroana, bucurându-mă de treptata “așezare la casa lui” a lui Victor. Dar când totuși glasul scenei ajungea să-l acopere pe cel al nevestei , Victor a găsit un șiretlic prin care să mă “cointereseze” în plecările lui : îmi oferea, chipurile ca și “comision” ( ) , 10 la sută din banii primiți la spectacole, din care aveam libertatea de a-mi satisface câte un “răsfăț” personal. Restul de 90 la sută, cărora li se adăuga măruntul meu salariu de la TVR, o porneau în galop spre cheltuielile vieții de zi cu zi, spre plata creditelor și , dacă mai rămânea ceva de pus “deoparte”, și spre vacanțe. Dar pe acestea, de regulă, le “eficientizam”, contindu-le cu câte-o deplasare în interes de serviciu, în care ne căzneam să împăcăm și caprele și verzele : când mini-vacanța era atașată unui concert de al lui Victor, eu deveneam “bonă” la copii și preluam de pe capul lui și alte detalii organizatorile , cand însă vacanța însoțea câte o emisiune de-a mea transmisă din deplasare, de gardă la copii venea Victor și tot el încerca să-mi ușureze pregătirile pentru emisiune. Și într-un caz, și în celălalt, mai rămâneau frânturi de timp comun, pe lângă o emisiune sau un concert, din care ne înfruptam amândoi, cu copiii zbenguindu-se pe lângă noi. Existau, da, și vacanțe-vacanțe, fără alte obligații, cand încărcam mașina cu copii și valize, după care spintecam Europa în toate direcțiile, bucurându-ne unii de alții și cu toții, de viață.
După ce Victoraș a mai crescut, au început și micile contraziceri. E firesc, nu-i așa? Aveți și voi copii și știți bine vorba aceea : “copii mici – griji mici, copii mari – griji mari”. Iar unde sunt griji, apar și discuții, căci fiecare părinte are maniera sa de a reacționa la griji!
Victor cel mare era un spirit liber ( îmi povestea deseori cum, copil fiind, era de nestăvilit), eu în schimb fusesem crescută într-un spirit spartan și cu regulile stricte , imprimate de ai mei, pe care simțeam nevoia să le transfer și asupra copiilor mei. Aveam sentimentul că numai astfel îi protejez de rele și îi pregătesc pentru o viață în care, dacă nu ești riguros și organizat, riști să te rătăcești. Prin urmare, apăreau des situațiile în care Victor mai îmi reproșa – și asta de față cu “împielițații” – că sunt mult prea severă total needucativ, nu-i așa? ) , ceea ce în ochii lor mă transforma , de fiecare dată, în “mama cea rea”. Iar el, în consecință, devenea , prin ricoșeu, “tatăl cel bun”. Mi se părea nedrept, pentru că, la urma urmei, nici eu nu îmi doream decât fericirea copiilor mei. E-adevărat, într-un alt fel decât Victor. Așa se face că, atunci cand, spre exemplu, îl trimiteam pe cel mic la lecții, Victor intervenea, din fotoliul său : “- Mai lasă-l să se joace, are toată viața înainte, ca să învețe!” sau când mă tot chinuiam să-l duc pe puști ba la dansuri, ba la handbal, ba la patinaj – de cele mai multe ori împotriva voinței sale – în loc să fiu susținută de senior, eram mustrată că “chinui copilul”. Bine, să nu vă gândiți că totul era împachetat în ambalajul foșnitor al scandalurilor. Ci, pur și simplu, aveam principii diferite, în care ne duelam civilizat, alternand controversele cu gesturi de iubire!
Multă vreme însă am defilat sub pavilionul “celei mai rele mame din lume” si marea mea satisfacție a venit abia cand Victoraș a împlinit 18 ani ( eram deja, de ani buni, rămași fără tatăl lui) mi-a făcut cea mai răvășitoare declarație de dragoste : “Mama, vreau să-ți mulțumesc pentru felul în care m-ai crescut! Dacă nu ai fi fost mai fermă câteodata, probabil nu aș fi ajuns ceea ce sunt azi!”…Țin minte că atunci am lăcrimat și am regretat nespus ca nu e și tatăl lui lângă noi, să se bucure de feciorul frumos pe care i l-am crescut…
Iar dacă am pornit să vorbim de “certuri” și contraziceri, e momentul să-mi amintesc, cu o oarecare durere, de complicata perioadă pe care am traversat-o din momentul în care, în locuința noastră s-a instalat un al 5-lea locatar : DIABETUL… Atunci au început să apară , cu adevărat, tensiunile în familia noastră. Precauțiile și regimul sever căruia Victor trebuia să-i facă față, ne-au adus, din păcate, pe poziții adverse : îl iubeam pe Victor până la cer și înapoi și doream să-l am alături de mine 100 de ani ; desenisem așadar obsedată de respectarea ad-literam a tuturor indicațiilor pe care ni le dăduse diabetologul ( celebrul prof. Ionescu Târgoviște). Victor în schimb era la pol opus : nu știa cum să fenteze restricțiile și să se fofileze de la a le respecta, acționand inconștient după principiul binecunoscut : “Legile sunt făcute pentru a fi încălcate”. Eu în schimb citeam de dimineața până seara literatură despre diabet în toate limbile de circulație internațională, facusem repetate schimburi de experiență cu alți “pacienți” din anturajul nostru, cumpărasem chiar și un mic cântar de bucătărie, cu care măsuram… până și respirațiile soțului meu! Victor din păcate, nu a părut să înțeleagă niciodată că are de a face cu un ucigaș silențios, care lovește unde și când nu te aștepți. Fiind, repet, prin definiție o fire liberă, ignora cu naivitate opreliștile impuse : mânca dulciuri pe furiș ( numai eu stiu câte lacrimi am vărsat, adunând de pe după mobile ambalaje de ciocolată, bomboane napolitane etc, ), devora câte o baghetă intreagă, atunci cand îl trimiteam la brutărie, plus alte astfel de excese care, în timp, l-au costat foarte scump. Pe tema acestor încălcări de reguli am avut destule “ciocniri”.
…Niciunele însă din motivele de mai sus nu au reușit să sugrume puternicul sentiment ce ne lega. Deveneam pentru o clipă încruntați, epuizam repede săgețile pe care ni le aruncam unul altuia, după care Cupidon reintra în peisaj, cu ale sale ( săgeți) , și povestea continua într-o armonie de nezdruncinat.
Într-un astfel de episod “ mai aprins”, am făcut cunoștință cu melodia “Când tu taci”, care, mărturisesc cu rușine, îmi trecuse pe lângă urechi până atunci. Nu mai știu precis ce aveam de împărțit. Țin doar minte că Victoraș dormea în camera de alături, eu eram probabil epuizată psihic, ca orice mamă de copil mic și poate și din acest motiv, devenisem mai sensibilă. Ca atare, îmi cam sărea țandăra din orice. La un moment dat, ca să mă împace, Victor s-a oprit brusc din discuția ce ne aprinsese , m-a luat de mână și m-a tras în camera în care avea improvizat micuțul său studiou de acasă. Locuiam pe atunci în blocul din 1 mai, la acel etaj 8, aproape de văzduh. …A scotocit prin sertare și a scos o casetă, pe care a vârât-o în aparat. Mi-a pus căștile la urechi și…din ele am simțit cum pătrunde în mine un cântec superb. Prima strofă am ascultat-o încă ușor îmbufnată, apoi treptat, ascultandu-i versurile, m-am relaxat , cuibărindu-mă în brațele lui Victor și însoțind din această poziiție piesa, până la final. “-Mai vreau să o ascult odată!” – i-am șoptit. Și piesa a răsunat din nou. De data asta am fost și mai atentă la text. Am ascultat și am reținut mesajul său… Nu știu dacă Victor mi-a pus sau nu intenționat piesa (oricum, n-am reușit nici atunci să aflu, cu toate insistențele mele, pentru cine fusese scrisă această melodie de demult!) , dar am reținut ideea principală a versurilor lui Victor : “Nici nu știi cât mă dori când tu taci..”. Era o dezvăluire importantă : așadar, Victor făcea parte dintre aceia pe care tăcerea îi doare mai tare decât gălăgia….
Din acel moment , ori de câte ori când mă mai necăjeam din cate un motiv sau altul, strângeam cu putere din dinți , oprind înlăuntrul meu orice cuvânt de mânie sau reproș, oricât de mare n-ar fi fost, poate, tentația de a declanșa dueluri verbale. Mă cufundam în tăcere, trăgând cu coada ochiului către cel pe care astfel doream să-l “pedepsesc”. Victor începea vădit să se frământe, apăsat de tăcerea mea. Tăcea și el la început, după care, după o oră-două în care locuința noastră încremenea într-o tăcere nefirească, încerca, suferind vizibil, să intre in vorbă : mai cu o îmbrățișare, mai cu o întrebare “neutră” ( “- Iubita mea, oare n-ar trebui să-i cumpărăm o geacă lui Viky, caci i-a cam rămas mică cea roșie?”), chiar și cu o cerere concretă de iertare, atunci când bâzâitul muștii de pe căciulă devenea multe prea agasant. Iar eu…atâta așteptam! Eram cât se poate de nerăbdătoare, în sinea mea, să pun capat acestei tăceri, caci, de fapt, corvoada ne era aceeași amandurora ; tăcerea mea ne durea în mod egal și pe mine, și pe el.
…”Nici nu știi cât mă dori cand tu taci..” – mi-a transmis Victor prin cântec, atunci, demult, odată și bine, și din acel moment, până spre ultimul nostru an împreună ( cand între noi nu s-a mai strecurat doar o tăcere, ci Diavolul însuși) noi nu ne-am mai certat niciodată la modul serios.
După care, preț de 10 ani, eu am ales să tac , până când, offf…a tăcut el, pentru totdeauna….
Și uite așa, una din cele mai superbe melodii ale lui Victor m-a învățat, la un moment dat al vieții mele, cum poate fi gestionat, fără cuvinte, un episod de tensiune în cuplu.
Ascultați melodia! Poate învățămintele sale ei vor funcționa și în cazul vostru!
( …Iar intro-ul orchestral este de-a dreptul răvășitor! )