Marina Almășan: Ce-mi place să adulmec Decembrie!…

marina 4

Port după mine, din copilăria mea – care deja nu se mai vede cu ochiul liber – o seamă de… arome. Aromele însoțesc fiecare felie din anii trecuți și memoria mea le păstrează în lăcașuri distincte, de unde le extrage mereu, la momentul potrivit, însoțite de zâmbete triste și strangeri de inimă…

Decembrie a fost întotdeauna o lume aparte. Era , precum colțul acela de franzelă proaspătă, pe care abia așteptai să-l muști, copil fiind, după ce mama îi întindea vânzătoarei banii.. Decembrie era cea mai așteptata lună a anului și nu neapărat pentru că era împachetată în vacanță și săniuș ( pe atunci iernile aveau gust de iarnă , iar durerea în gât nu ne era provocată de o Cola prea rece, ci de linsul țurțurilor!) ci pentru că mă simțeam deodată învăluită de cele mai frumoase arome ale copilăriei!
Decembrie al meu mi-a rămas în memorie priponit într-un miros zdravăn de cetină de brad. Tata venea cu bradul în spinare, de la Obor, înghesuindu-l prin tramvaie ( ai mei n-au avut niciodată mașină), mândru mereu că l-a cumpărat pe cel mai frumos și, firește, cel mai avantajos ca preț. Bradul, legat fedeleș cu sfori ce-i țineau crengile lipite cuminte de trunchi, staționa, preț de câteva zile, pe balcon, încurcând-o pe mama în baletul său gospodăresc, dar bucurându-ne pe noi, copiii, care-i număram ..nu àcele, ci zilele rămase până când bradul își va câștiga dreptul de a împărți cu noi sufrageria. După care în toată casa se revărsa mireasma de cetină de brad, lumea noastră de acasă devenea pădure, iar noi – spiridușii ce-și așteptau Moșul Crăciun. În fine, Gerilă – pe atunci. Nu mai credeam demult în el ; prima încercare de a-l pândi, noaptea, când așeza darurile sub brad, s-a soldat – din păcate!- , cu o… victorie pe care nu mi-am iertat-o apoi niciodată, căci a venit la pachet cu acea dezamăgire adâncă a părinților noștri, prinși asupra faptului și arși pe rugul neîncrederii noastre ulterioare. Însă Moșul a continuat să vină, „ceas”, în casa noastră, iar noi intram de fiecare dată în joc, prefăcându-ne surprinși atunci cand îi descopeream “urmele”, sub copacul sărăcuț împodobit. Dar ne iubeam fierbinte acel brăduț , chiar dacă globurile erau mereu aceleași, recirculate de la un an la altul și li se adăugau o mare de bomboane fără gust, învelite în staniol colorat, bașca ornamentele stângaci făcute de noi, la orele de „Lucru manual” de la școală. Și dacă tot a venit vorba, să știți că nu ratez nicio ocazie de a le cere iertare părinților pentru anul acela, în care le-am golit de conținut toate bomboanele din pom, lăsând în loc o mulțime de ambalaje șifonate, umplute cu plastilină!…

….Vorbeam de arome și, pentru că vorba mi-a alunecat către darurile de Crăciun, nu pot să nu pomenesc de mireasma portocalelor rotunjoare, adunate cu greu de ai mei, de pe la cozile Vremii.. Miroseau al naibii de bine, aproape că mirosul le întrecea gustul, și-mi amintesc cum ne înfigeam dinții noștri știrbi în coaja portocalie, străpungând-o în grabă și împrăștiind în casă mirosul pe care-l așteptam un an întreg. Țin minte cum mama strecura apoi coji de portocală în dulapul cu așternuturile de pat, pentru ca apoi, luni în șir, atunci când puneam capul pe pernă, să ne miroasă a Crăciun și a „Ecuador” – țara misterioasă al cărui nume era așezat pe micuțul abțibild ce însoțea fiecare fruct portocaliu..

Iar dacă vom continua să vorbim de arome, îmi voi lăsa nasul gâdilat de amintirea mirosului de cozonaci, cei mai buni cozonaci din lume, chiar dacă erau făcuți din săracie, dar erau frământați de mâinile dragi ale mamei mele. Și, deși nu era iarnă ca mama să nu se plângă de faptul că nu i-a crescut aluatul, cozonacii ieșeau parcă mai gustoși de la un an la altul, iar eu îi savuram , spre disperarea mamei, „în cercuri”, adică desprinzând, succesiv, rotocoalele de cocă ce înconjurau miezul bogat în nucă și stafide. Pe atunci nu știam ce-i aceea cură de slăbire, nu mă interesa nici că televizorul te îngrașă cu 7 kilograme, mâncam cozonaci de-mi săreau capacele, de parcă aș fi vrut ca gustul lor să mă însoțească până la întâlnirea cu verișorii lor – cozonacii de Paști!

…Și nu voi încheia călătoria mea prin aromele lui Decembrie, înainte de a evoca mirosul care, de fapt, îmi lipsește cel mai mult : acela al zăpezii albe precum laptele și pe care călcam, pe atunci fără griji , al zăpezii care-mi scârțâia sub tălpile de la cizmele ce-mi rămâneau mereu mici, de la un an la altul. Mi-e dor de vremurile acelea fără coduri portocalii și fără avalanșe de răutate. Mi-e dor de zăpada de altădată, pe care o rotunjeam în bulgări ce nu de puține ori spărgeau ferestrele vecinilor, de gustul ei …fără gust, care îmi umfla amigdalele, dar mai ales mi-e dor de glasul mamei, strigându-mă de la balconul din bucătărie, de câte 20 de ori la rând, să vin acasă, că se răcește masa.
Miroase frumos Decembrie, nu-i așa?….

Parteneri