Ne temem de final, dar ni-l grăbim în fiecare zi , fără să ne dăm seama.
Și nu mă voi referi aici la deja “plicticoasa” temă : inconștiența în care ne împachetăm traiul de zi cu zi. Nu voi relua , așadar, felurile deja demonstrate , prin care ne scurtăm viața : nesăbuința unor acțiuni care ne trimit într-o clipă pe cealaltă lume, apoi viața dezordonată, alimentația bezmetică, îngrijorările și frământările dedicate unor secvențe minore ale trecerii noastre de la o zi la alta. Nu, nu la ele mă voi referi.

Mă voi referi la ceva …mult mai surprinzător : la înverșunarea cu care ne dorim noi înșine, fără să conștientizăm, ca timpul să treacă mai repede, refuzând să realizăm că viteza lui se așează, de fapt, împotriva noastră. Că un timp repede trecut nu este decât un mosor repede deșirat. Cel al vieții noastre…

Opriți-vă o clipă din drum și priviți spre voi înșivă, “din afară”, de pe margine : de câte ori, oare, nu rostiți, cu o nerăbdare superficial justificată : de-ar veni mai repede ziua de vineri, să se încheie odată săptămâna asta nebună? Sau : să trec odată de luna asta tare complicată! Sau : Să vină odată vacanța de vară! Sau : Să mă văd odată cu facultatea terminată! Sau : Abia aștept să am nepoți!

Graba, goana aceasta după ziua de mâine pe care o vrem mai repede venită, stă, se pare, cuibărită în natura noastră. Vrem să grăbim timpul, să ardem etape, să fim, dacă se poate, cu un pas înaintea celorlalți. Însă mărind viteza, ajungem să trecem în goană peste lucruri de care nu mai apucăm să ne bucurăm. Pe unele nici nu le observăm măcar. Trecem pe lângă oameni minunați și nu ne oferim răgazul să-i deslușim, pentru că mereu alte provocări ne devin combustibil, împingandu-ne spre noile orizonturi la care visăm necontenit. Trecem pe lângă lucruri care ne-ar fi putut face fericiți, gonindu-ne armăsarii spre zile pe care le visăm sublime, dar care, poate, vor ajunge să ne dezamăgească profund.

i uite așa, “de-abia aștept” devine pașaportul sigur spre Hotarul Final.
Ca să nu mai vorbim de bucuria greu de înțeles a zilelor de naștere și de petrecerile scânteietoare ale finalurilor de an…Amândouă, plus altele asemenea lor, nu ne pun, de fapt, decât în strania ipostază de a ne bucura, fără să ne dăm seama, că, iată, încă unul din anii ce ne-au fost îngăduiți pe Pământ, a fost tăiat de pe listă.

De aceea ( și acesta este, probabil, un atribut al vârstei înaintate, învăluită în ceea ce numim “experiența de viață”) ajung să adresez un îndemn pe care, știu, prea puțini dintre cei tineri se vor grăbi să-l urmeze : “Carpe Diem!” . Îl rostea poetul latin Horațiu, în vremurile încremenite în istorie, în care viteza lucrurilor ar fi caracterizată acum drept “lentoare”… “Trăiește clipa!”- am tradus noi, îndemnându-ne unii pe alții să ne bucurăm de prezent, uitând măcar pentru o clipă de un trecut ce nu mai poate fi schimbat și evitând să ne aruncăm, orbește și grăbit, spre un viitor incert.