Marina Almășan: De ce îl “urăsc” pe tatăl meu?
Pare surprinzător, nu-i așa? Mai cu seamă după ce, în repetate rânduri, mi-am recunoscut iubirea uriașă față de părinți, una constantă și profundă, motivată nu doar de normalitatea sa, ci și de atâtea si atâtea lucruri pe care li le datorez.
Și totuși, la început de an, acum când lumea obișnuiește să-și revizuiască viețile și să-și lustruiască busolele spre a-și limpezi noile destinații, am ajuns la concluzia că dragostea față de tatăl meu are destule sincope. De ce această surprinzătoare concluzie? Păi…să vă povestesc și apoi să vă las să-mi dați sau nu dreptate..
Când eram copil, tata mă încătușa în îndemnuri obsesive care mă trimiteau către a încerca mereu să fiu mai bună. Mai bună decât eram, mai bună decât credeam că pot fi, mai bună decât cei din jur. Am crescut într-o permanentă luptă – pașnică dar istovitoare – cu mine și cu cei din jur, spre a MĂ și a ÎI depăși. Nu era “cu sânge pe pereți”, era cu muncă de Sisif, efort nesfârșit, ambiție, renunțări, suferință. Luptam nu numai pentru a-mi mulțumi părintele, dar și pentru a “ocupa un loc în față”. Așa îmi spunea tata : poți răzbi în viață doar dacă ești foarte bun. NU prin șmecherie, NU prin fraudă, NU prin pile, NU prin înșelătorie. Trebuie să fii BUN, dacă vrei să ocupi un loc în față. Iar după ce-l vei ocupa, focusează-te ( tata nu folosea acest verb!) spre a-i ajuta pe cei ce nu au avut anvergura, puterea și știința de a răzbi. Tata era socialist și credea serios că oamenii trebuie să trăiască cu toții bine și să fie fericiți, indiferent de șansele pe care li le-a alocat viața.
Dar cât de departe a fost tata, de realitatea în care m-a adus pe lume. Loc în față n-am ocupat niciodată, pentru că Lumea în care am văzut lumina zilei nu prea s-a sinchisit nici de principiile tatălui meu, nici de munca mea asiduă pentru a i le respecta. Mereu am fost lăsată în urmă de cei care, având niște tați mult mai “updatați”, avansau relaxat – deși incompetenți – prin șmecherie, fraudă, înșelătorie și pile. Exact acele “delicii” care mie îmi erau interzise.
M-a învățat apoi tata să nu mint niciodată, dar nici să-mi țin gura, atunci cand știu că am dreptate. Și mai ales atunci când știu că adevărul meu îi poate ajuta pe cei din jur. N-am mințit, așadar, (aproape) niciodată și nici nu am exersat tăcerea, atunci când nedreptățile mă sufocau. Am fost vocală, fiind convinsă că războiul meu e și al altora, chuar dacă aceștia tac, înfășurați în prudență, frică, lașitate, resemnare. Rezultatul? Da, mi-am mulțumit părintele, însă în talpă mi-am bătut mii de cuie, care mi-au îngreunat cumplit mersul înainte, condamnându-mă cel mai adesea la stat pe loc, de multe ori chiar la mers înapoi. Prin ochelarii deziluziilor i-am privit toată viața pe mincinoșii și fățarnicii din jur, care au ajuns să ocupe locuri călduțe în ierarhiile fare-mi guvernau și mie viața. lumea din juru meu. Locul meu rămânea mai mereu rece, deși se sprijinea pe corectitudine, moralitate, sinceritate. Dorința mea de a vedea lumea bună și corectă, așa cum a visat-o întotdeauna tata, a eșuat într-o mare de neliniști, pe care eu însămi mi le-am clădit netăcând, atunci când mi-ar fi fost atât de bine să tac. Dar eu…nu și nu! Caci tata mă învăța să lupt împotriva nedreptăților, a imposturii, a celor care își bat joc de oameni, îi umilesc, îi condamnă la nefericire. Și ce arme mi-a dat tata? Niciunele care să mă ajute! Buna credință e un paloș total ineficient și insuficient în această lume a șacalilor, dotați cu cele mai perfide arme de distrugere în masă…
Și cum să nu-l urăsc pe tata, când , respectându-i îndemnurile ca un copil cuminte ce am fost mereu, am ridicat la rang de principiu în viață devotamentul și loialitatea, rămânând fidelă unor locuri și oameni care n-au meritat sacrificiul meu. De fapt, locurile n-au fost niciodată de vină. Pentru că, nu-i așa? OMUL sfințește locul, dar tot el îl și sluțește. Românii nu pleacă din țară din cauza țării, ci a oamenilor care ajung s-o joace pe degete… În consecință, am rămas fidelă unui loc căruia i-am dedicat viața mea, deși el, după ce m-a ridicat, m-a calcat mai apoi în picioare în atâtea și atâtea rânduri. Nu el, locul. Oamenii ce au ajuns să-l domine și care l-au sluțit, pentru că , avand alt gen de tați, au reușit să ajungă în frunte. Dar eu i-am rămas loială locului care m-a consacrat – căci așa m-a învățat tata : să rămâi credincios locului care te-a făcut ceea ce ești. Iar pe mine locul în care mă aflu chiar m-a clădit și mi-a adus aproape oameni extraordinari care, cunoscându-mă, m-au prețuit, fie în calitate de colaboratori, fie de beneficiari ai arderii mele. ….Sunt, oare, multumita de “alegerea” mea de a rămâne aici, unde mă aflu?… Foarte mulți oameni înțelepți mi-au tot spus, ani la rând, că aș fi dus-o mult mai bine, dacă alegerile mele ar fi fost altele. Dacă aș fi “fugit” la timp. I-am ignorat, dar încet-încet, încercând să-mi tot revin după blocaje și lovituri repetate, încep să le dau dreptate. Dar…asta e : mi-am ascultat părintele. Am ales să rămân un om loial. Chiar dacă, mai nou, acest cuvant are ca sinonim cuvantul “fraier”. Dar eu mă încăpățânez să fiu loială. Sunt un fel de “soldat ideal” al oricărei armate : cel care nu dezertează niciodată, indiferent de poziția ingrată pe care o are pe frontul de luptă armata sa, indiferent de cât de nepricepuți îi sunt conducătorii de oști.
Din același motiv cred că nici n-am plecat din țară. Tata – ardeleanul de nezdruncinat – m-a învățat s-o iubesc și s-o venerez. “Țara nu-i de vină că a încăput pe mâini rele!” – oftează el, privind la televizor și îngrozindu-se…
“Dacă vei fi bună, lumea va observa asta și lucrul acesta îți va netezi toate drumurile!”- îmi spunea mereu părintele meu, în copilărie …Ași! – strig acum, din toti rărunchii ( nu suficient de tare însă, ca să nu mă audă tata : la vârsta lui trebuie să-l țin departe de emoțiile negative). Am încercat să fiu cât de bună am putut, cu toate limitele omenești : să fiu bună și la suflet, și în profesie. Și asta cu toate piedicile încasate de la cei din jur. Dar în zilele noastre, a încerca să fi bun devine un blestem. Există destui, pe care oamenii ca mine îi scot din minți, văzând mereu în ei potențiale pericole : cei ce se sprijină pe pânze de păianjen și se cațără pe scări din abur desenat de pilele pe care le au, sunt mereu temători că poziția le e nesigură si că în orice moment poate veni cineva, mai bun decât ei, care să le sufle locul și privilegiile… Din nou tata nu m-a povățuit bine. Preferam să-mi petrec adolescența în discoteci, nu în biblioteci, să investesc în sex-appeal, nu în cărți, să mă distrez în loc de a mă irosi ca disperata, acumulând lucruri pe care le credeam importante ( iarăști tata e de vină!) dar de care, mai târziu, nimeni nu va avea nevoie.
…Mă găsește obosită acest început de an. Cu multe dezamăgiri și cu o mâhnire greu de lecuit în anii ce vor urma. Pentru că trag după mine o educație pe care o credeam corectă și care nu m-a ajutat la mai nimic. Aș vrea să-i fiu recunoscătoare până la capăt parintelui meu, pentru ceea ce sunt. Dar pentru ceea ce sunt și mi se întâmplă nu-i pot, din păcate, mulțumi. Știu că nu va citi editorialul meu online – tata e încă partizanul ziarului pe hârtie – și mai știu că, pe față, voi continua să-l iubesc și venerez, până la despărțirea finală. Însă în adâncul sufletului meu nu voi conteni să-l judec pentru faptul că m-a pregătit pentru cu totul alte vremuri. Care, din păcate, nu cred că vor mai veni vreodată…