Am tot amânat acest editorial. Mă aflu, iată, de trei zile la Praga și abia așteptam să rotunjesc prin detalii colorate scurtele postări fugitive încârcate pe pagina mea de Facebook. Mi-ar fi plăcut să le transmit celor de acasă ceva din spiritul sărbătorilor întâmplate aici, într-unul din cele mai frumoase orașe ale lumii. Zilele acestea, prin urmare, am fost “burete” : m-am îmbibat de frumos, am tras în mine toată seva murmurândă a Orașului de aur, am colindat străduțele Centrului Vechi – cel mai “de poveste” cartier al orașului, am răscolit piețele de Crăciun în căutarea îndepărtatei mele copilării, mi-am lipit nasul de prăvăliile luminoase gemând a suveniruri, am mâncat castane coapte și m-am încălzit cu vin fiert, roșu precum sângele lui Iisus care va urma să (re)nască în casele creștinilor… Urma ca azi-mâine să revărs, în rânduri scrise, toată bucuria și strălucirea sărbătorilor, descoperită aici, în acest leagăn de civilizație, într-una dintre cele mai armonioase și pașnice capitale ale Europei, cu lume cuminte și nivel de trai ridicat, cu locuri de basm și turiști mulți-mulți, revărsați aici dinspre toate colțurile de lume. Și deodată, iată, se întâmplă ceva odios, ceva de necrezut, care dă peste cap toatâ ecuația fericirii finalului de an și care-mi răsucește peste cap bucuria : magia Crăciunului este spulberată și sub ochii mei se transformă în veșnica întrebare ce însoțește, de regulă, întâmplările absurde ale lumii : DE CE?
Un bezmetic mânat de o nebunie patologică sau de crezuri care nu au legătură cu natura umană sănătoasă, spulberă în cateva clipe viețile a 15 oameni nevinovați, aruncând alte câteva zeci prin spitalele orașului. Atentat terorist? Teribilism împachetat în haina nebuniei? Programele de știri se întrec în a găsi explicații unui gest care nu are , de fapt, nicio explicație logică. Realitatea este atât de dureroasă, încât orice cuvinte și judecăți așternute peste ea, sunt de prisos : de Crăciun, când creștinătatea va celebra nașterea Domnului, 15 familii vor marca moartea unui om drag lor. Oare mai este loc de bucurie, la câteva minute de locul dezastrului, aici, unde m-a adus mica mea vacanță?…Dând filmul înapoi, am realizat că puteam fi și eu lesne unul din cei 15. Cum fiecare dintre noi poate fi, la un moment dat, în aceste vremuri de nebunie pe care le trăiește Planeta…
…Fix cu o oră înainte de atentat, măsuram zgribulită cu pasul legendarul Pod Carol, filmându-i sfinții cuminte rânduiți pe margini. Devenisem o picătură dintr-un fluviu de turiști, fermecați de frumusețea locurilor : emoția e un sentiment universal, se traduce, fără dicționar, în aceeași strângere de inimă în fața Frumosului. După nici o oră, apelul prietenei mea Luminița a declanșat un șir nesfârșit de telefoane ale unor prieteni de acasă, care ma întrebau obsesviv “ – Ești bine?” La început n-am înțeles de ce brusc mi se pune această întrebare, deși știu bine că Praga este, pentru Lumi, orașul studenției și că tare i-ar fi placut să fie cu mine aici ( cum a și fost, de altfel în vreo două rânduri). Apoi am priceput. Am dat drumul la televizor și, deși din ciripitul cehesc nu poți înțelege prea multe, am priceput că ceva groaznic s-a întâmplat la doi pași de mine, la Universitatea Carolina, pe care țin minte că am și vizitat-o, cu ani în urmă, profitând pentru a servi un delicios prânz la cantina studențească…
Deși toți prietenii mei ( mi s-a confirmat acum acum cât de mulți am!) mă sfătuiau la unison “să nu ieși din casă!”, nu am rezistat. Din hotelul nostru, rătăcit pe una din străduțele Orașului Vechi, am ieșit în stradă. Întunericul își începuse coborârea peste oraș, lăsând brazii de Crăciun, ornamentele stradale și vitrinele magic împodobite să-și facă numărul. …Toate erau la locul lor, mai puțin trecătorii. Ieri, la aceeași oră, spațiul era inundat de oameni. Acum numărul lor scazuse dramatic, mersul le era parcă mai grăbit, mai apropiat de clădiri, pentru a se adăposti, la nevoie. Dinspre cateva grupuri de tineri am surprins cuvinte care, prin adaptare, îmi sunau cunoscut : terorist, universitate. Toată lumea vorbea despre asta. O apăsare subită a pus stăpânire pe oraș. Din toate direcțiile țâșnea țipătul strident al sirenelor Poliției cehe, generând efecte amestecate : panică, pentru unii, sentimentul siguranței – pentru alții. Am ales varianta a doua și am colindat puțin zona, cât să mă conving că restul meu de vacanță va arăta din acest moment altfel. Oricât de optimistă fire n-ai fi, nu ai cum să continui a te bucura de frumusețile din jur, când știi că undeva, aproape de tine, Răul a triumfat, sădind lacrimi si durere în viețile unor oameni nefericiți.
…am oferit aseară, cât se poate de jurnalistic, câteva detalii, la cererea unor colegi de breaslă de acasă, devenind ad-hoc un soi de “coprespondent la fața locului”; am schimbat apoi câteva cuvinte cu cei doi recepționeri de la Hotelul meu, întristându-mă și mai tare : mi-au mărturisit, vădit marcați de cele întâmplate, că vin amândoi din Ukraina si că au ales Praga tocmai pentru că știau că este unul dintre cele mai sigure orașe ale Europei, un loc care-i va face să uite de coșmarul războiului de acasă. Atentatul i-a îngrozit : au simțit cum, din nou, brațul nevăzut al Răului se întinde către ei, amenințând liniștea copiilor lor…
…Aseară, la Praga, a plouat. În mod normal, nu era decât un fenomen meteorologic anticipat de specialiști. Trăgând-mi gluga pe cap și pășind cu prudență pe lunecoasa piatra cubică a istoricului cartier al Pragăi, am avut sentimentul că, de fapt, nu e o ploaie oarecare, ci că, desprins din pacea sa obișnuită, Orașul de aur își plânge morții.
