Marina Almășan: Pe 17 august, la Sângeru, printre pietre fermecate, ni-l vom aminti pe Lucian…
Pe 17 august, Giorgiana Avramescu m-a invitat să-i fiu aproape la un eveniment de suflet. Muzeul Pietrei din Sângeru își va aminti că luna august este luna poetului Lucian Avramescu. La fel cum s-a întâmplat în fiecare din ultimii ani, în preajma zilei sale, nepotul acestuia, marele violonist Alexandru Tomescu va susține un concert, iar oamenii apropiați lui Lucian vor aplauda apariția unei noi cărți purtându-i semnătura – “Confesiuni la Poarta Cerului”. Aparent, nimic nu se va schimba, față de ceea ce am trăit în ultimele veri, printre tăcerea pietrelor de la Sângeru : va fi, cu siguranță lume multă, îmbrăcată frumos, împachetată în zâmbete și bunăvoință, divina muzică slobozită din vioara Stradivarius se va ridica înspre văzduhul fără pată, Giorgiana și Luciana – soția și fiica poetului, vor fi frumoase ca de obicei, cochete și calde, primindu-și oaspeții cu aceeași ospitalitate proprie dintotdeauna familiei Avramescu. Se va vorbi frumos, se va asculta cuminte, se va aplauda sincer, se va lăcrima. Da, de data aceasta chiar se va lăcrima. Pentru că un lucru, un singur lucru nu va mai fi același ca în alți ani : va lipsi Poetul. Va fi pustiu balconul de la care ne privise în ultimii ani, surghiunit de maladia netrebnică ce l-a îndepărtat de lucrurile și ființele pe care le-a iubit atât de mult. Va fi prima vară fără Lucian, un august trist, deși aparent identic celorlalte. E previzibil ce va glăsui lumea perindată pe la microfon : că “ce bun om a fost”, “ce poet talentat”, “ce om plin de viață”, “ce prieten de nădejde”, “ce suflet minunat”… Că “nu-l vom uita niciodată”. Că “ne privește de sus”, că “le veghează pe fetele sale, rămase jos”… Vor fi cuvinte frumoase, care însă nu vor îmbrăca decât în aparență absența lui Lucian. Va fi precum în povestea aceea, cu “Hainele împăratului” : “Lucian e aici, lângă noi, n-a plecat de fapt niciodată..”. Ași. Lucian nu mai este și niciun șiretlic al lumii ăsteia nu-l va putea readuce printre noi. Nu-l vom mai vedea decât în fotografii și înregistrări video ( Doamne, ce fericită sunt să am o întreagă arhivă, din emisiunile în care mi-a fost invitat!) , nu-i vom auzi timbrul inconfundabil decât în înregistrări și, poate, în glasul fiului său, Arin, care i l-a moștenit într-un mod surprinzător de fidel. Îi vom citi, da, în continuare poeziile și scrierile și nu vom conteni să ne minunăm, cât de surprinzător știa să alăture cuvintele, cât de adânci și frumoase îi erau gândurile, cât de special era, în tot ceea ce așternea pe hârtie. Mă bucur că și Giorgiana și Luciana scriu. Și scriu atât de frumos. Este și acesta un soi de “omagiu” adus omului alături de care au avut privilegiul să respire. De fapt, pe ele le “invidiez” cel mai mult, pentru că, față de noi toți ceilalți, care l-am cunoscut , în felul nostru, pe Lucian, ele au împărțit cu el ani frumoși, au fabricat împreună amintirile care le ajuta acum să supraviețuiască.
Pe 17 august, la Sângeru, va trebui să vorbesc și eu. Sunt – și mă laud cu asta – unul din “discipolii” lui Lucian. Mi-a fost unul dintre cei mai dragi mentori și mă voi bucura, într-o zi de august când mi-ar fi plăcut să-l strâng la piept, că voi putea să-i mulțumesc pentru tot. Păcat doar că ochii mei vor privi nu spre omul din fața mea, ci spre o amintire, aflată de-acum mult prea sus pentru a mai putea fi atinsă altfel, decât cu gândul…