Sunt fiică de profesoară și, în plus, mai sunt și o fostă “elevă silitoare” – sintagmă care cred că astăzi sună la fel de ridicol precum o rochie cu crinolină, călare pe o motoretă ultimul răcnet. Prin urmare, respectul meu pentru profesori este oarecum previzibil. Iar el chiar există. Rolul dascălului în conturarea viitorului adult este, în opinia mea, covarșitor. Cel de la catedră este în măsură să orienteze drumul prin viață al copilului, îndrăgostindu-l pe veci de o materie sau, dimpotrivă, făcându-l să o urască, tot pentru o veșnicie. Este motivul pentru care eu, personal, mă umplu de urticarie atunci cand văd formule chimice, dar și cel pentru care iubesc până la cer și înapoi limba română. Numele profesorului de chimie prefer să-l păstrez sub tăcere ( mai ales că acum el deslușește, probabil, formula chimică a prafului de stele), însă pe profesoara de română Felicia Hagiac nu o voi înghesui niciodată în tăcere, bucurâ du-mă s-o pot evoca, plină de recunoștință, cu orice prilej. Bunăoară, cu acesta, când vreau să vorbesc puțin despre dascăli.
Zilele acestea este vânzoleală mare cu dascălii, în toate mediile : la televizor, prin ziare, în mediul online, pe la colțuri și, cu siguranță, prin clasele și cancelariile țării. Pretenția de salarii mărite mi se pare firească pentru cam toate categoriile sociale din România : lumea o duce greu și, ca o regulă paguboasă, primul lucru este să ceri mai mult, nu neapărat să muncești mai mult. Firesc mi se pare și ca acești oameni, în mâinile cărora așezăm, într-un fel , viitorul copiilor noștri ( și, ar spune unii, al țării însăși – deși mulți dintre primii vor ajunge să “cotizeze” la viitorul altor țări, decât a lor…) , acești oameni așadar să dobândească , printr-un salariu corespunzător menirii lor, acea motivare care să-i împingă spre a se dedica trup și suflet nobilei meserii pe care și-au ales-o. Amintindu-mi, din copilarie, cum venea mama de la școală, sfârșită de cele 6-8 ore în care “ardea” pe rugul catedrei, cu sacoșa doldora de lucrări de control pe care le corecta, rupând din timpul dedicat nouă, cum povestea cu obidă întâmplări care îi măcinau sufletul de dascăl, cum pleca, la 6 dimineața de acasă, schimbând câte trei mijloace de transport spre a fi punctuală cu elevii unui liceu alfat la celălalt capăt al Bucureștilor, nu pot să nu fiu sensibilă la tristețile și oftatul generalizat ce vine dinspre marea armată a dascălilor truditori într-o Românie în care statutul lor se șubrezește pe zi ce trece, condamnându-i la sărăcie și incredibile umilințe.
Și totuși…deși mi-aș fi dorit să nu existe niciodată acest apendice – “și totuși” – la reacția mea editorială … și totuși se cade să privim lucrurile nuanțat. DA, cu mâna pe inimă susțin că un dascăl bun nu are voie să trăiască purtând în sân grija zilei de mâine. Dar oare este alcătuit învățământul românesc doar din dascăli buni? Și ce înseamnă , de fapt, un “dascăl bun”? Cât de bun poate fi – și, prin urmare, cât de bine plătit, în consecință – un dascăl ale cărui cunoștințe nu diferă prea mult de cele ale unui elev mediocru din catalogul pe care-l poartă sub braț? Cât de bun poate fi un dascăl care iși dă interesul, în clasă, tot atât cât jucăm noi golf pe Lună? Cât de bun poate fi un dascăl, în prelungirea căruia părinții acestei țări își dau și câte jumătate din leafă pe meditațiile ce încearcă să umple golurile lăsate de primul, la orele de curs? Cât de bun poate fi un dascăl ce devine, prin comportamentul său, un anti-exemplu pentru învățăceii săi? Cât de bun e un dascăl care nu reușește să trezească în aceștia decâr repulsia și, în cazul cel mai fericit, dezinteresul pentru materia pe care o predă?
Școala românească ( atât cât a mai rămas din ea) este alcătuită din dascăli aparținând ambelor categorii mai sus pomenite. La unison, și unii și alții cer mărirea salariilor. Acest “unison” va genera și de această dată, cu siguranță, efecte păguboase. Deși doar o mică parte dintre profesorii României merită să primească de această dată ceea ce cer, probabil că – așa cum se întâmplă mai mereu – ori nu va primi nimeni nimic ( acest dans al promisiunilor se face, să nu uităm, pe podelele unei situații economice precare) ori vor primi toți un “puțin”, în mod egal. Democratic. Și din nou se va greși major, pentru că acest “egalitarism” păgubos îi va ferici pe cei ce nemeritat își vor freca palmele, continuându-și victorioși impostura, și tot el îi va bucura amar pe ceilalți, care cu adevărat ar fi trebuit să fie mângâiați financiar pe creștetul performanțelor lor.
Cineva propunea ca și profesorii, la fel ca și elevii, să fie supuși unor examinări. Personal, cred că , dacă probele de acet fel s-ar întâmpla și ar fi eliminatorii, țara va rămâne fără dascăli, sau, în cel mai fericit caz, vom reuși să umplem de rușine această breaslă. Dar cum astfel de examene – Doamne, cât de necesare ar fi peste tot, în toate domeniile! – nu cred să aibă loc, din nou vor fi băgați “la grămadă” toți cei cu mâna întinsă și, din mila Guvernului, asezonată cu niscaiva interese electorale, va primi fiecare profesor – b u n sau rău, nu mai contează – câteva firimituri care să-l ajute să privească cu mai multă simpatie ziua de mâine. Iar copiii noștri vor continua să meargă la școală doar oentru că “așa trebuie” și rar de tot din plăcere, complotând cot la cot cu părinții cum să facă să ajungă, în final, intr-un loc “cald” de pe planeta asta, unde, după nici cateva luni, să vorbească o limbă română stâlcită, refuzând să-și amintească prea multe despre țară și trecut…
