In debutul acestui articol vă voi face o mărturisire, dar care răzbate, cred, din mai toate episoadele prezentului serial : una din “amprentele” căsniciei mele cu Victor, era faptul că ne plăcea să facem totul împreună. Eram ceea ce se numește o ECHIPĂ. Imbatabilă – cum îi plăcea lui Victor s-o numească. Munceam 
cot la cot la proiectele noastre comune, ne gospodăream acasă tot împreună, aveam o viață socială intensă,
plăcâdu-ne amândurora să ieșim în lume : fiecare avea cu ce să se mândrească : eu – cu el, el – cu mine. Era o adevărată bucurie să vedem cum, la apariția noastră pe la diferite evenimente, fotoreporterii se înghesuiau să ne fotografieze, iar ziariștii să ne pună câte o întrebare, de regulă despre familia noastră . După “plecarea “ lui Victor am primit, de altfel, foarte multe fotografii pe care nu le aveam : fotoreporterii abonați ai evenimentelor mondene de atunci s-au gandit ( și bine au facut!) să-mi întregească și așa extrem de bogata arhivă de familie. Una peste alta, concluzia de reținut este aceea că obișnuiam să facem cam totul împreună. Și ne sprijineam reciproc, devenind fiecare din noi parte a proiectului inițiat de celălalt.
Una din îndeletnicirile care ne aduna adesea la aceeași “masă de lucru” ( deși unealta lui Victor era chitara, iar a mea – pixul) era compusul pieselor comune, a celor care adunau laolaltă muzica lui Victor și versurile mele. Nu puține melodii au ramas în urma noastră. De atunci am scris versuri pentru o multime de alți compozitori, însă niciodată nu am regăsit aceeași atmosferă creativă ce se năștea în jurul colaborării mele cu Victor. Probabil că iubirea noastra era un catalizator aparte, ceea ce făcea ca în jurul nostru să prindă naștere și o chimie, cu totul aparte….
Făceam, mai deunăzi, ordine prin arhiva mea sentimentală, atât de “accesată” în ultimele săptămâni și…am dat peste niște ciorne. Aveau scrisul meu, rânduit în strofe de poezie, scrise în grabă cu pix albastru și brăzdate de tăieturi, sublinieri, ștersături; mi-au produs ceva mirare, întrucât nu obișnuiesc să păstrez ciorne ale versurilor pe care le scriu. Le-am parcurs cu mare atenție și…mi-am amintit! Erau niște ciorne ale unor versuri gândite la rugămintea lui Victor, pentru un cântec pe care ne apucaserăm să-l scriem “la comandă”, pentru o solistă de muzică ușoară, bună prietenă cu noi. Cântecul n-a mai apucat să ajungă la ea, căci lui Victor i-a plăcut atât de mult cum a ieșit în final, încât a concluzionat : “- Ăsta îl opresc pentru mine! O să-l cânt eu și, mai mult, o să-l înscriu pe viitorul meu album!”….Gând la gând! I-am mărturisit lui Vic că , deși indicația lui fusese : “-Te las pe tine să faci textul, pt că piesa va fi cântată de o femeie și el trebuie să exprime modul vostru de gândire!” , eu de fapt scrisesem acele versuri gândindu-mă… la el! Era, ca și cu i-aș fi făcut lui o declarație. “- Mi-am dat seama! – mi-a raspuns soțul meu. Dar, așa cum sunt, imi vin mănușă, căci mă regăsesc în fiecare 
cuvant al lor! “ M-am bucurat foarte mult, căci eram tare mândră atunci când îl vedeam pe Victor mulțumit de ceea ce făceam, indiferent că era vorba de o ciorbă cu perișoare, o emisiune, un spectacol sau de versurile unui cântec. Știu că și reciproca era adevărată : și Victor era tare încântat să-mi citească mulțumirea în priviri pe care mi-o generau cântecele sau acțiunile sale și era tare necăjit atunci când simțea că o anume piesă de-a lui nu are asupra mea efectul scontat. Bunăoară ( “dau din casă”, iată!) mie nu-mi plăcea din cale-afară cântecul “Ștefan la Daniil Sihastrul”. Nu-mi plăcea și basta! Era…prea istoric, prea grav, iar firea mea sentimentală și ușor mai jucăușă, era mereu în așteptarea unor cântece de iubire sau, hai, treacă de la mine, chiar și a unor cântece sociale, dar dacă se poate, cu mesaj ușor ironic.
Însă cum grosul pieselor compuse de Vic – și înainte de mine și în timpul nostru – era format din melodii aparținând acestor două categorii, încântarea putea fi citită foarte frecvent pe chipul meu. Și uite-așa ne însuflețeam noi unul pe celălalt, încercând să facem fiecare lucruri notabile, care să ne mulțumească și 
entuziazmeze reciproc.
Melodia “Suflet pereche” a fost, așadar, interpretată până la urmă de trubadurul meu drag și, ori de câte ori o mai cânta în public, Victor spunea mereu, cu umor în glas : “Nevastă-mea, când nu-mi face macaroane cu brânză ( mâncarea lui preferată – n.a.) , îmi scrie niște versuri foarte inspirate la melodii! Păcat că televiziunea aia a ei mi-o răpește atât de mult!”
….După ce am descoperit ciornele de care vă vorbeam, am dat fuga să caut, prin sertare, melodia. N-am găsit-o. 
Era pe unul din CD-urile pe care din păcate nu le am. La despărțirea noastră, Victor și-a luat, cum era și firesc, aproape întreaga arhivă audio. Am dat să caut piesa , accesând sursa cea mai plauzibilă : site-ul oficial al artistului. Am găsit, e-adevărat, pe el albumul “Victor Socaciu , Best of 30”. Am regăsit menționat și acest “Suflet pereche” – cantecul nostru, însă…surpriză! Era singura melodie pe care administratorul site-ului “uitase” să o urce pe YouTube. “- Firesc, doar e singura melodie pe versurile “fostei soții”! “ – mi-a găsit explicația o colegă. Noroc cu bunul nostru prieten Titus Andrei, care m-a scos din impas, trimitându-mi pe mail melodia. Drept care acum sunt în măsură să v-o ofer eu spre audiție, presărând pe coloana sonoră câteva fotografii adecvate din arhiva noastră de familie :
