AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Marina Almășan: Vocile din preajma noastră…

 

Editorialul de astăzi vă va vorbi despre voci. Despre vocile pe care le auzim. Nu, nu despre vocile pe care unii le aud obsesiv în mintea lor ( atunci sigur e rost de mers pe la doctori!) și nici de vocea interioară, la care e bine uneori să plecăm urechea, chiar dacă ne va părea răgușită și vorbind în dodii…

Astăzi este despre vocile din preajma noastră. Despre cele ce ar trebui să fie vitale pentru noi, să ne fie busolă, atunci când corabia ne este în derivă, care ar trebui să ne lustruiască strălucirea, să ne ajute a ne îndrepta greșelile și să ne hrănească sufletul și trupul cu acea forță necesară mersului înainte. Sau în sus.

Nici nu știți cât de importante sunt vocile pe care le avem în preajmă! De fapt, este foarte importantă vocea aceea, aflată chiar lângă noi, cea pe care o auzim cel mai des, cea în care, pâna la proba contrarie, avem cea mai mare încredere. Această voce poate să te să înalțe sau… să te prăbușească – deodată sau cu sârguința picăturii chinezești. Te poate însenina sau îți poate aduce norii, dacă nu pe chip, atunci în suflet – ceea ce va fi mult mai rău. Căci lumea te va crede fericită, în schimb tu vei rătăci continuu printr-un nesfârșit întuneric de care îți va fi teamă sau poate pur si simplu nu vei știi cum să te rupi.

Ni se spune adesea să nu ținem cont de vocile din jur, care ne spun una si alta. Să luăm deciziile singuri, să ne bizuim pe noi înșine și pe propria judecată, să nu ne încredințăm nimănui viața și itinerariile sale. Suntem stăpânăii acestora din urmă, chiar dacă va trebui, la un moment dat, poate, să dăm dreptate înțeleptului proverb “capul face, capul trage”. Greșim, dar greșim “pe mana noastră”. Și, credeți-mă, astfel ne va fi mult mai ușor să ne asumăm și să supraviețuim propriilor greșeli, decât să le așezăm sub umbra unui neputincios “Cine m-a pus să te ascult?”

Și totuși, fiecare dintre noi simțitm nevoia unei voci “lângă noi”. Una, în care să avem încredere deplină, căreia să-i dăm întâietate, atunci când vârtejul propriilor gânduri ne amețește prea tare; cand întrebările pe care ni le pune viața devin prea adânci; când traversăm furtuni sau explorăm noi drumuri. Și atunci vocea de lângă noi devine atât de importantă pentru noi! Si uneori chiar este necesară. Prezența în preajmă a unui prieten adevărat ajută și salvează, întărește și luminează drumuri, sporește încrederea în sine și ridică moralul, alungă tristețile și disperările, ajutându-te să vezi cât de frumoasa este, de fapt, viața și cât de sănătos este să crezi în fiece clipă că “totul va fi bine” și într-a ta.

Mulți ani, am crezut că vocea pe care am auzit-o cel mai des , are “înfățișarea” de mai sus. Am ascultat-o și am crezut-o. În naivitatea pe care o au taman oamenii despre care lumea crede că sunt puternici și de neînfrânt, am dat credit acestei voci, lăsând-o să-mi răsune în urechi, să-mi modeleze gandurile, si uneori să-mi orienteze chiar faptele. Fără să-mi dau seama, vocea senină de la începuturi a prins a se întuneca, a face loc tenebrelor, în inflexiunile sale. Încet-încet, vocea a început să-mi arate doar neajunsurile mele, la început șoptit, apoi din ce în ce mai tare.

Cu vocea aceea răsunându-mi în urechi, am început să văd în oglinda de la baie un om din ce înce mai urât. Fizic. Am început să văd un chip hâd, mult prea bătrân ca să mai spere de la viață în ceva bun. Am început să simt în fața mea doar un drum terminat, doar drumuri închise. Am început să văd în prietenii mei, doar oameni prefăcuți și care mă înconjoara numai din interes. Aceeași voce m-a învățat să mă îndoiesc de toate cuvintele frumoase care odinioară mă bucurau, în toate aprecierile de care uneori avem atâta nevoie, în toate încurajările care deveniseră, brusc, îndemnuri false, generate de interese meschine. Vocea de lângă mine m-a facut încet-încet să mă îndoiesc și de mine, mi-a cutremurat sistemul propriu de valori : “Nu ai bani, nu exiști”, “De ce naiba scrii, dacă nu ies din asta bani?”, “Cine are nevoie de emisiunile tale, de ce nu te apuci de afaceri, doar stii să faci bani?” și tot așa…Desigur, în teorie omul este mai puternic decât vocile ce-l înconjoară, dar…nu degeaba se spune că picătura chinezească poate săpa șanțuri în munți…

Nu subestimați puterea vocii din preajma voastră! Cu dalta și ciocanul, ea vă poate ciopli în minte o altă imagine a propriului “eu”, transformându-l în ceva odios care și pe voi să vă înspăimânte. Ce interes ar avea o astfel de voce, pe care ați îngăduit-o candva în preajma voastră? Unul major : să ramână acolo. Să-și elimine “adversarii” ( oamenii ce-ți erau aproape și care ți-ar fi putut da, la o adică, povețe potrivnice ei, vocii) , să te facă să te simți “mărunt” pentru a-și spori sieși meritele, să te plaseze în abisuri fără ieșire, pentru ca apoi să triumfe, “salvându-te”.

Rândurile de față sunt, de fapt, un îndemn : aveți grijă la vocea al cărei susur se aude cel mai des în urechile voastre! Mai ales la cea care s-a insinuat în viața voastră într-un moment de maximă vulnerabilitate. Încredințați-vă că este într-adevăr vocea de care aveți nevoie pentru a merge înainte și nu înapoi. Nu lăsați vocea de lângă voi sa vă schilodească sufletul. Nu deveniți proprietatea unei voci! Alungați-o, atunci când simtiți că începe să vă spargă timpanele stimei de sine. Puneți-vă în urechi dopurile încrederii în propriile forțe și…mergeți înainte, chiar dacă liniștea desăvârșită uneori doare. Dar voi mergeți, nu vă opriți și mai ales nu priviți înapoi. Dacă sunteți oameni buni, viața vă va scoate în cale și acea voce de care aveți cu adevărat nevoie.

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!