Mi-e dor de iubirea dintre oameni

Mi-e dor de imaginile Eladei antice, în care Dafnis și Cloe închipuiau, în absolut, candoarea. Mi-e dor să spun bună ziua, iar cel căruia i-o spun s-o înțeleagă ca atare. Mi-e dor de vecinii de care m-am despărțit prin divorț politic. Ei adoră, până la sacrificiul de sine, ceva ce mie mi se pare scălâmb. Eu nu ador, politic, nimic. Dar mi-e milă de ura vecinului, revărsată asupră-mi și mi-e milă de mine că nu-s în stare s-o explic.
Mi-e dor de anii în care Bălcescu, nume dispărut din cărțile de istorie, cel care murea într-o Italie care nu era a lui, într-un exil al morții, ardea pentru patrie. Geaba i-au căutat osemintele din groapa comună la Palermo. Bălcescu, ca și alți patrioți români, sunt înmormântați în groapa uitării, acasă.
Mi-e dor să trăiesc, atât cât mai am de trăit, o clipă de vitejie a spiritului și de reîncarnare a demnității. Mi-e dor, iertare-i cer, de poporul român, cel risipit în patru zări și care nu-și mai are loc acasă de cei care-i stau în casă. Și culmea, cei care-i stau sunt neputințele lui, suferințele lui, ura lui față de sine, mamele uitate, bunicele înmormântate fără ei.
Mi-e dor de România pe care am văzut-o, o clipă, în 89, când eu am crezut că șacalii vor face un pas îndărăt și eu refuzam să preiau o funcție cu care eram ademenit. Degeaba am refuzat eu. Șefii cancelariilor vechi au devenit șefii cancelariilor noi. Secretara lui Ceaușescu a devenit secretara lui lliescu și a celor de mai apoi. Securistul lui a devenit securistul democrat. Doar averile, ceva mai greu de obținut la Odios, au fost obținute mai lesne apoi, ceea ce a creat o lume a bunăstării împărțite în miliardari și proști.
Scriu aceste rânduri la Sângeru. E un sfârșit de săptămână ca un sfârșit de mileniu. Simt cum poporul meu se rupe, nu în două, ci în douăzeci și două. Mi-e dor de Bălcescu. De ceilalți nu mi-e dor. Mi-e dor de iubirea dintre oameni. Pare că a murit. Sau sunt eu melancolic, împrăștiat în talașul unor nedumeriri și bleg?