Mutu

3 156

 

Mitologia coboară în sate, pe scările ei de lemn vechi, care duc la Zamolxis. La începutul uliței pe care am copilărit, Pălășești, în casa bunicilor de mamă, trăia și trăiește un bărbat singur. Așa l-am știut. Satul îi zice Mutu, atunci când vorbește despre el, fiindcă vorbirea cu el nu există. Copil fiind, mă speria, găsind în făptura lui ceva care scăpa explicațiilor mele. O față care nu a râs niciodată, cioplită imperfect, ca de faun din pădurile Greciei antice. Treceam, când îl întâlneam pe uliță cu cele trei capre ale lui scoase la păscut, una gri, cu un colorit  de vânătă necoaptă,  două maronii, pe partea cealaltă a drumului, cât mai departe de el, ștergând cu umărul gardul lui nea Simion Sanitarul, că atâta distanță puteam pune  între mine și Mutu. El părea că nu mă vede, ochii lui cătând în jos, spre capre, indiferenți la lumea care-i trecea prin preajmă sau la alte evenimente ce se puteau isca în volbura zilei. Mutu  nu era strigat nenea Mutu, cum era strigat vecinul, nenea Titi Moșneanu. Noroc nea Titi! Noroc, băiatule! Titi Moșneanu, văr primar cu mama Lenuța, bunica mea, a murit, cum mulți sunt duși. Doar Mutu mai e.Și caprele lui.

Azi de dimineață, după cele patru ore ale mele de somn, am ieșit peste gârla Cricovului, să văd un ovăz cosit pentru vietățile curții mele. E de strâns, nu e? Nu e de strâns. Deocamdată îl mâncau, chiar tăiat, iapa și mânzul finului Mihai Boroncea, însurat cu o țigancă. Mi-am luat țigancă, nașule, zice el. Acum sunt și io țigan. Să fii sănătos, fine! La noi în țigănie n-a pătruns încă numele select rom, exclus, ca fiind jignitor, de cei care-au fost porecliți astfel oficial. Noi suntem țigani și țigani rămânem! Să vă fie de bine, dar abonamentul permanent la lucerna și ovăzul meu pare o treabă nu tocmai curată, indiferent de coloritul obrazului etniei.

Pe prundul gârlei – credeam că am vedenii – l-am văzut pe Mutu, cel din copilăria mea. Pe tot lungul Cricovului, numai pustietate și roua dimineții care mângâia plăcut pielea lăsată liberă de sandalele mele ude. Înalt și drept, cu umerii lați ca ai lui Zahei Orbul , din romanul lui Vasile Voiculescu,  și capul tras din gât în jos, de parcă ar căuta mereu ceva căzut din buzunar, Mutu era tot el. Nu mă vedea de un pâlc de răchită, iar eu l-am privit multă vreme ca pe o nălucă. E imaginea desenată în memoria copilăriei mele. Mișcă uneori capul smucit într-o parte, mișcarea e bruscă de parcă l-ar ciupi un țânțar de urechea de pe partea opusă, iar mâinile lungi, terminate cu două labe ca de urs, bălăngăne simetric. Așa făcea de când îl știu. Am tresărit uluit văzând și cele trei capre pe care le scosese de cu noapte la păscut. Una era gri-vineție, celelalte două, maronii. Caprele nu trăiesc mult. Mutu, nume și prenume, e aici de când lumea. Străbunica, Marița, care s-a dus la 92 de ani îl știa bine, iar bunica mă sfătuia să nu mai trec drumul dincolo de șanț, pe partea opusă celei pe care venea Mutu, că nu-mi face nimic. Casa lui – nu mai știu dacă e tot așa și cum e azi – arăta ca o moară pustie. Mutu trăia nevăzut, iar când se arăta era doar cu caprele lui care sunt, iată, și azi, două maron și una care nu semăna coloristic cu nicio altă capră din sat, gri ca un costum de ginerică.

E sâmbătă, pe drum nu trece nimeni, primăria, care-i lipită de casa mea, pare și ea iertată de suflarea omenească. Gândeam să întreb – vecinii din vremea copilăriei mele nu mai sunt – cum îl cheamă, de fapt, pe Mutu, dacă e în catastife și, mai ales, câți ani are. Dacă – asemenea personajelor din Biblie, are 700 de ani, dacă Mutu, care a speriat copilăria mea, cu chipul lui ca al Cocoșatului de la Notre Dame, e o ficțiune a minții mele și nu există, primăria neîncărcându-se cu vedenii?

Am stat multă vreme pe malul gârlei, aproape de omul care scotea uneori gemete scurte, ca nișe vorbe dintr-un limbaj înțeles doar de caprele lui, zmucindu-și capul frânt din gât într-o parte și iar lăsându-l să adulmece cu  mirosul ochilor lui, fiindcă  oamenilor speciali simțurile le sunt altfel repartizate, încât pot vedea cu buzele și mirosi cu vederea. Mutu, ca mereu, nu m-a văzut, sau s-a prefăcut că nu mă vede cu ochiul lui din umăr și nici cu cel din ceafă. Caprele smulgeau cu boturile lor subțiri și conice smocuri de iarbă, iar uneori se cocoțau pe răchiți și peliniță, neîndepărtându-se de omul bun care le era stăpân. Să fie aceleași capre din copilăria mea? Fac parte și ele  din eternitatea Mutului, populând o veșnicie care n-are început și nici sfârșit, sau sunt o iluzie fabricată de zorii inegalabili ai satului meu?

Lucian Avramescu

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.