”Ne paște ăla mare!” Cutremurul!

Stau în curte, la Sângeru, pe o piatră, având în ochi priveliștea altor pietre printre care pasc, cu preumblări rapide sau calme, cele șapte capre pitice, poreclite cameruneze, care însuflețesc mica mea fermă cu animăluțe. Calitatea mea de cioban mă umple, sub soarele care bate oblic, de o mândrie pe care vreau s-o mărturisesc. Un gutui, singurul care a supraviețuit verii, stă în fața-mi. Număr 25 de gutui care n-au căzut. Mâine voi fi la București la ziua Danielei Bartoș. Ea a fost la ziua mea și mi-a adus un parfum străinesc. Dacă-l dai pe piele, miroase la fel după două zile și trei dușuri. O sun. E în alarmare de cutremur, la Spitalul Floreasca. Daniela, zic, mâine de ziua ta îți aduc niște gutui. Am numărat 25. Cum le împart, că vreu să le fac jumi/juma cu tine? Dacă vrei să-mi faci musai un cadou, adu-mi cinci și oprește tu douăzeci. Nu, le împărțim frățește. Daniela face uneori o dulceață excelentă de gutui din care dă și prietenilor între care mă prenumăr. Îți aduc 12 gutui și jumătate. Jumătatea ta o mănânc în drum spre București. Ce faci, întreb eu ziaristicește, la cutremur? Chirurgii au rolul cel mai greu. Ei fac  mai mult. Noi facem, că suntem în spital de urgență, restul. Adică îmbărbătezi răniții rămași vii, ca Regina Maria, mă dau eu cunoscător de istorie și ironic cu amărăciune.

Soarele atinge frunzele de nuc. Razele lovesc de parcă ar da bobârnace, fiindcă frunzele cad, una câte una. E un fel de grindină solară.Toamna are lumină de miere și dulceață de gutui în silabele ei puține. Pământul e tare ca oțelul, fiindcă ieri am vrut să scot ceapa din grădină și cazmaua nu vrea să penetreze cernoziomul îmblânzit cu gunoi de grajd. Opoziția virginală a țărânii vine de la lunga absență a ploilor.

Îl sun pe Nelu, la București, prietenul meu de decenii. Ce faci? Se simulează un cutremur și sunt pe baricade. La datorie! Nelu e sub strigarea asta onomastică doar pentru mine și apropiați. Pentru lume e știut ca profesorul chirurg Ioan Lascăr. Vine cutremurul? – întreb eu, de parcă el ar ști. Nimeni nu știe, zice chirurgul, dar niște energii s-au adunat în pământ.

Distribuie prietenilor

Am văzut și eu, zic. Patru cutremure într-o zi în Ialomița, unul în Banat, trei sau șapte în Buzău.

Dumnezeu cu mila, comentează, țărănește, Nelu, care-i de prin zona Trotușului.

Îi povestesc întâlnirea mea cu un seismolog al Universității din Brasil. E român și ocupa acum niște ani poziția de șef al catedrei de seismologie a Universității braziliene. A fost coleg cu ăsta de la noi, dacă nu dascăl al lui, Mărmoreanu sau Mărmureanu. Am realizat un interviú cu el, acolo, în țara de adopție, și l-am publicat. Spunea că suntem în căușul unui cutremur de peste 8 grade, cum a fost cel din 1812, parcă. Au trecut niște ani, a trecut ”căușul”, dar nu știi niciodată ce poate cloci dedesubtul fierbinte al Terrei.

Energia, Luciane, zice Nelu, s-a adunat în pământ. Într-o zi face bum. Doctorul păzește, simulând un fel de gardă, ca și Daniela,  acel  ”bum”.Simulare ușoară, îi zic. Deie Cel de Sus să exersați degeaba, rămânând la exerciții!

Soarele se suie la prânz pe scările de toamnă ale cerului, iar căprițele mele, pe care le-am abandonat în curte, printre statui, să scriu iute – cum scriu mereu – un gând, mă așteaptă la pascutul de raze. Mă întorc cu încrederea că pâmântul ne va sta prietenos sub tălpi. Ale mele late, ale lor ca niște țepuse de balerine, inventate de Dumnezeu spre a se sui pe stâncile cele mai de sus.
Lucian Avramescu