AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Nebunii

 

Cineva mă ceartă, cu indulgență, pentru amorțeala de a nu anula postările, fără legătură cu subiectul, de sub însăilările mele zilnice sau aproape zilnice de pe AMPress. ”Prea multe dispute alandala, prea…Dați-le jos!” Altcineva mă întreabă dacă nu cumva pândesc, viclean, personaje pentru o carte? Ideea e de ținut minte! ”Nebunii mei” sunt parțial nebuni și doar unii dintre ei.Câțiva au sminteli literare și ei înșiși sunt scriitori, chiar cu talent, ceea ce, presupun, nu intră în tivul de lunetă al izmenei penale. Atracția înjurăturii de gang, utilizată abundent, cu introduceri de organe și evocări de mame, în general decedate, e partea care insultă bunul simț în accepția curentă. ”Prietenii” mei, fiindcă așa ne numim toți cei care dialogăm în ”Poiana lui Iocan” a Facebook-ului, par, unii, anormali. Trăiesc pasiuni politice mari, unii își dau viața pentru un partid sau pentru lighioana unui bandit care i-a subjugat prin discursuri. Sunt credințe și dușmănii extreme, altele într-un fel de ”border line”, boală în care e diagnosticat uneori cancerul, de pe muchia căruia poți luneca pe o parte, spre creamatoriu, în lagăr, sau pe ailaltă, a salvării. Ei sunt și pașoptiștii încrezători în istoria zilei de mâine, și regaliștii unei speranțe care învie greu, și rinocerii debusolați ai nimicului, și nu mă gândesc neapărat la piesa concetățeanului nostru, decolat de pe Dâmbovița și aterizat la Paris, Eugen Ionescu, român-evreu născut la Slatina, genial în așezarea scenică a absurdului. ”Nebunii mei”, pe care nu-i ”șterg”, sunt parte a unei normalități și, deopotrivă, a unei anomalii pe care o trăim și cu care nu suntem învățați. Citindu-i, pe cei cu harțag, de obicei râd, ceea ce în zilele noastre e îngăduit cu țârâita. Mă amuză pasiunea de bodegă, cea de după trei beri peste, a unora dintre ei. Mă întristează pasiunea cu care alții revendică, fără șanse, din păcate, într-o Românie încețoșată, teritorii de istorie și de morală pe care le-am pierdut, cred, definitiv, captivi ai unui microb care a intrat prea adânc în noi.
Așa că, riscând dizgrația, nu șterg comentariile, destule injurioase în legătură cu mecla mea, ceea ce nu-i mare pagubă. Nu mă alarmez decât la imbelicilitate. Sunt ”mioritic”, asemenea ciobanului prost care se lasă omorât? Pesemne! Numai că un scriitor remarcă detaliul că ăla, din ”Miorița”, balada rescrisă de Alecsandri, nu e chiar convins că va fi omorât și zice, în dialogul cu oaia năzdrăvană, ”de-ar fi”.. să fiu omorât. Deci e decis să se bată, vârtos poate, cu cei doi care-i vor oile și viața. Deocamdată, fără să vă supăr, vă rog să îngăduiți excesele corespondenților mei, ”personajelor mele” – dacă mi le-ați atribuit! – cetățeni culturali bolnavi de prezent, și mulți dintre ei, luminoși. Chiar în întunecime.
P.S.
Despre cartea pe care aș putea-o produce, utilizând abundența energetică, ura reală sau mimată (bănuiesc!) degajată de pseudodialoguri, vă spun doar că e deja scrisă. Personajele sunt reale, chiar sub pseudonim, iar piesa e aproape gata. Imaginați-i, pe o scenă, nu neapărat din teatrul absurdului, pe necunoscuții mei comentatori și chiar și pe mine, într-un rol pe care nu mi-l identific, vorbindu-și cu vorbele din postările la care ne referim. Nu-i așa că iese o piesă dacă nu de Nobel, măcar de luat în seamă? Acolo, un premiu de Dâmbovița…?

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!