Am trecut prin parcul din Vălenii de Munte, oraș în care am fost amândoi liceeni. Nu-mi divulg numele. Tu singur îl vei bănui, iar dacă îl vei bănui vei ști să-l taci. Sunt multe care nu pot fi spuse în viața unei femei. M-am bucurat când ai dăruit orașului zeci de sculpturi în piatră pentru o presupusă Alee a Îndrăgostilor care să se cheme cu numele tău, Lucian Avramescu. Nu te grăbi să devii nume de stradă. E încă timp, iar tu scrii, scrii, mai frumos ca atunci, înlocuind vorbirea care ți-a dispărut cu un filon de geniu. Eu asta simt. Și Beethoven, surd fiind, a creat magistral. Sunt și alte mari exemple cu care te pot compara, când o infirmitate a fost compensată prin adaos de har, de talent. Tu ai avut talent cu carul de când erai subțire și rebel. Acum muțenia bagă în viteză acest car. Lasă-l să meargă în ce viteză vrea el, fiindcă tu nu-ți mai aparții. Ne aparții nouă. Cândva visam singularul, dar…

Am căutat o poză cu aleea noastră. N-am găsit decât una în care primarul îți mulțumea pentru darul făcut orașului legat de Nicolae Iorga. Și liceul nostru se cheamă tot Nicolae Iorga. Pentru mine, orașul e legat de adolescența tânără a poetului care ești și vei fi. Iar aleea aceea ar trebui să poarte și un pic din sufletul meu. Păstrează-mă ”Necunoscuta” iar dacă vrei, spune-mi în minte cum îmi spuneai!