Fluturele, ei da, tocmai acel fluture e chiar îngerul; chipul lui ajunge la noi sub diferite forme. Trebuie însă ca și inima noastră să-l vadă, pentru că de data aceasta, doar inima vede, restul, în jur…bucuria ochilor.

La fel cum este auzit și cuvântul: doar de inimă. Sufletul vorbește, iar uneori inima cuvântă, desigur urechea celui care ne este oricând alături, aude. Pentru că nu orice fel de ureche aude acele sunete, la fel cum nu orice ochi vede îngerul de pe umăr. El este acolo mereu prezent, la nevoie de mare ajutor.

El vede mersul, și aude privirea, simte respirația celui de care este alături, îi vede bătăile inimii și, el, doar el îi aude gândurile înainte de a fi puse pe hârtie. Să auzi gândul, să vezi sunetele din ochii și mai ales să simți mersul zorilor și a asfințitului așa cum îți simți mersul pe creasta înaltă a gândului! Acel munte de gânduri are culoarea albastrului de Voroneț, iar mersul, ei da, mersul pe văi și munți reușește să picteze: cu verde, cu maron, cu galben, dar mai ales cu albastru. Și acela să fie purul albastru de Voroneț. La orice întrebare, se răspunde cu o culoare, poetul răspunde prin vers, iar în vers, regină e EA, culoarea! Acestea-s vorbele de dinainte, de dinainte chiar și de facerea lumii, când culoarea cuvânta, iar el îngerul, așeza grijuliu, culoare lângă culoare până când amestecându-le cum doar el știa, căpăta răspunsul dorit. Și-atunci fluturele-și lua zborul. Cu cuvânt, cu gând, cu idee.