• Home
  • De la prieteni
  • Octavian Știreanu, postfață la cartea în curs de apariție, a lui Lucian Avramescu: Niciodată nu sunt ultimele

Octavian Știreanu, postfață la cartea în curs de apariție, a lui Lucian Avramescu: Niciodată nu sunt ultimele

stireanu 2

Adunarea în volum a ultimelor scrieri ale lui Lucian Avramescu este o restituire necesară. Cuprinde creații ale poetului din perioada cea mai cumplită a existenței sale, fiind o continuare a celor din volumul „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”, apărut în 2020.

Borna „ultimelor scrieri”, în sine, răspunde unei curiozități mai degrabă simpliste. La ce ne-ar folosi să aflăm care a fost ultima poezie sau ultima scriere sau ultimul articol ale cutărui poet ori jurnalist? Poate pentru a înțelege starea de spirit a autorului, dintr-un moment în care nimeni n-ar putea ști dacă textul respectiv este chiar „ultimul” sau nu.

În cazul acestui volum, nu este vorba despre o simplă convenție cronologică. Scrierile ultime ale lui Lucian Avramescu au cu totul altă valoare. Ele arată dimensiunea morală a personalității unui scriitor care și-a văzut de îndeletnicirea scrisului sub presiunea unei suferințe inimaginabile, progresive și de al cărei deznodământ era pe deplin conștient.

Ce a scris Lucian Avramescu în ultimul an al vieții sale trebuie citit și înțeles având în vedere aceste circumstanțe cumplite. Muțenia i s-a instalat treptat, era forma de manifestare a unui proces degenerativ misterios, care se derula implacabil și în fața căruia medicina s-a dovedit neputincioasă. Pierderea vorbirii este o traumă dezumanizantă prin ea însăși, dar ce suferea Lucian înăuntrul ființei sale, numai el putea ști. Singurul mod de comunicare care i-a rămas a fost scrisul cu un pix abia prins între două degete. Și privirea…
Creația publicistică și literară a lui Lucian Avramescu din ultima perioadă a vieții a fost marcată de starea sănătății sale, dar numai sub aspect tematic. Lucian Avramescu și-a convertit suferința într-un prilej de reflecție despre destinul ființei umane, despre relația dintre om și divinitate ori despre iubirea atot triumfătoare. Talentul, educația, cultura i-au îngăduit să-și sublimeze într-un mod superior trăirile lăuntrice numai de el știute, punând în pagină scrieri cu totul remarcabile, pătrunse de un tragism tulburător și de o uriașă forță interioară. Suferința nu doar că nu i-a afectat expresivitatea poetică, dar creațiile sale din această perioadă au dezvăluit tăria morală și demnitatea unui scriitor pentru care literatura iubirii a fost balsamul de căpătâi de-a lungul întregii sale vieți.

În aceasta rezidă valoarea și particularitatea de fond a acestor „ultime scrieri” ale lui Lucian Avramescu.
Dar, e-adevărat, există o istoriografie a „ultimelor”. Sunt destule exemple celebre. Începând cu ultima poezie a lui Eminescu, pe care marele poet ar fi scris-o cu o oră înainte de moarte, într-un carnețel găsit în buzunarul halatului. Se cheamă „Stele-n cer”și ultimele două strofe sună astfel: „Până ce mor/Pleacă-te îngere/La trista-mi plângere/Plină de-amor./Nu e păcat?/Ca să se lepede/Clipa cea repede/Ce ni s-a dat?” .
Adrian Păunescu a scris pe 31 octombrie 2010, de pe patul de spital, poezia „De la un cardiac, cordial”, un mesaj în care îndeamnă oamenii să-şi poarte de grijă, să-şi păzească „şi inima, şi gândul”. „Recunoscând că patul de spital/Nu-i o alarmă, ci o garanţie”, celebrul poet și jurnalist pare că a găsit resurse pentru nerostite remușcări, spunând compatrioților: „Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate”, formula de final fiind „Dă-mi, Doamne, viaţă încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!”. A fost să fie ultima sa poezie, poetul plecând spre cele veșnice peste câteva zile, la 5 noiembrie 2010.
Ultima poezie antumă a lui Nichita Stănescu a apărut în revista „Flacăra” pe 9 decembrie 1983, cu numai trei zile înainte de moartea poetului. Nemuritorul Nichita scria premonitoriu că, totuși, s-a născut „ca să și moară”: „Mai mă las și eu câteodată/între un fel de plată/nenăscut fiind/nimeni nu mă va vedea murind./Dar m-apucă dorul cel mai dor/de coasta amânduror/să mă nasc ca să și mor/să mă nasc ca să și mor”.

Poetul Nicolae Labiș era internat în spital după accidentul despre care sunt opinii că ar fi fost provocat. Pe 12 decembrie 1956, chiar în ziua în care avea să părăsească această lume, scria „Pasărea cu clonț de rubin” – ultima sa poezie, care se încheie astfel: „M-a strivit/Pasărea cu clonț de rubin/Iar mâine/Puii păsării cu clonț de rubin,/Ciugulind prin țărână,/Vor găsi poate/Urmele poetului Nicolae Labiș/Care va rămâne o amintire frumoasă…”. Nu e prea clar dacă cei în cauză știau la momentul respectiv că respectivele op-uri erau chiar ultimele din viața lor. Nimeni nu cred că scrie ceva sau face ceva având conștiința că respectivul gest este ultimul. De regulă, rămâne posterității „misiunea” să stabilească astfel de cronologii.

În cazul lui Lucian Avramescu nu există „o ultimă”, nici la propriu, nici la figurat. Cronologic, există acea însemnare, „Săgeata însângerată”, publicată în 2 decembrie 2021 pe site-ul agenției AMPress, în care este relatată convorbirea nocturnă a poetului cu un prieten vechi de-al său, despre un vis prevestitor de nimic bun al acestuia din urmă.

Poate că aici ar fi locul să scot la vedere o stranie coincidență: și Nicolae Labiș (1956), și Nichita Stănescu (1983), și Lucian Avramescu (2021) au plecat din această lume într-o zi de 12 decembrie.
Scormonirea după „ultima creație” îndeosebi în opera scriitorilor este asociată cu speranța găsirii unei mărturii testamentare – ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. Dacă e vorba despre așa ceva, Lucian Avramescu a avut o mărturie cu astfel de tentă în plină putere creatoare, cu mult înainte de a i se declanșa cumplita boală. O poezie, scrisă încă din iulie 2013, intitulată „Vă las în locul cuvintelor, după moarte, statuile lor” avea explicit un anume mesaj testamentar: „Lancrămul meu e Sângeru/Între pietrele din curte, în muzeul acesta fenomenal/Puneți-mă sub o piatră şi, dacă nu uitați,/Scrieți-mi și numele, eventual./ În colecția iubirii mele/Dacă plec, dar n-am de gând încă,/Vă las în locul cuvintelor, vă dau în primire,/Statuile lor, un fel de bibliotecă din stâncă”.

Acea dorință a poetului avea să fie împlinită, mormântul său fiind așa cum îi scria poetul Patriarhului Daniel – „o piatră între cele trei mii de pietre din cerul de iarbă, oglindă a cerului înstelat de sus”. Dar, la vremea când au fost scrie, versurile de mai sus n-au fost băgate în seamă datorită valoarii lor testamentare. Poezia era mai degrabă un imn închinat de poet îzbânzii de a-și fi văzut împlinit visul Muzeului Pietrei, pe care avea să-l inaugureze oficial un an mai târziu, în 2014, de ziua nașterii sale. Versurile erau doar o respirație adâncă la capătul unui deceniu de osteneală în slujba acestui muzeu emblematic pentru spiritualitatea complexă a poetului.

„Muzeul Pietrei, cu tot ce conține el, rămâne o altfel de carte scrisă de Lucian Avramescu. O carte la care a scris neobosit, zi și noapte, până în ultima clipă. Și la care ar mai fi adăugat multe file, dacă timpul i-ar mai fi îngăduit”, scrie Giorgiana Radu-Avramescu, văduva cernită a poetului, scriitoare talentată și de o excepțională sensibilitate.

Pentru Lucian Avramescu nu se poate vorbi despre nimic ca fiind „ultima” din simplul motiv că mesajele creațiilor sale și ale felului său de a fi se regenerează permanent în sufletul și mintea celor care l-au cunoscut, stârnind cel puțin curiozitatea generațiilor viitoare. Giorgiana Radu – Avramescu oferă o explicație: „În complexul muzeal de la Sângeru, Lucian Avramescu și-a investit sufletul, și-a zidit dragostea în metafore care nu se vor șterge odată cu ploaia, ci vor dăinui peste veacuri, când noi, copiii și nepoții noștri nu vom mai fi, dar ele vor rămâne. Și vor povesti despre frumos, trăinicia unui neam prin har și hărnicie, despre un OM”. De aceea, aceste lucruri nu pot fi niciodată „ultimele”.

Nici măcar versurile de dragoste scrise de Lucian Avramescu nu vor fi „ultimele”. O spunea însuși poetul, într-o poezie scrisă în 24 septembrie 2019, la Sângeru:

„Mort, firește, mort ca un fluture pe lampă
Cu aripile arse rămâne-voi viu
Iar poezii de dragoste, gen bună seara, iubito,
Am să continui să-ți scriu
Dedicându-ți-le pe șest, din sicriu”.

Cred că este una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste din literatura universală.

Parteneri