Păcatul ”Serbărilor Scânteii tineretului”

 

Cei mai mulți ziariști din generația mea au devenit ziariști – culmea – după decembrie 1989. Sunt, cu alte cuvinte, fără atingere cu comunismul, virgini, nepătați, cu toate că au ani buni de presă în perioara când presa avea un singur patron. Înainte de Revoluție sau de ”evenimentele” din acel Decembrie, nu exista decât o presă, cea comunistă. Dacă aveai înclinație spre acea meserie, eventual talent în sensul de a scrie ușor și cu adaosuri literare, te duceai spre mirajul de a scrie la ziar cu riscurile și asumările de rigoare. Am fost, după isprăvirea facultății, ziarist la Vâlcea. Terminam o primă facultate ca inginer, înamorat de flori, vii și pomi, cu specializarea în arhitectură peisajeră. Proiectul meu de diplomă a fost al unui parc, gândit de mine ca Grădinile Semiramidei, în Pantelimon, București. Profesorul meu de Ahitectură Peisajeră, care predase la Sorbona, alb ca neaua și care fuma trabuc, m-a îmbrățișat după susținerea lucrării cu desene, calcule și planșe, și mi-a spus că e cel mai frumos proiect de parc pe care l-a realizat vreodată un student al lui. Cum am ajuns în presă? Am ajuns ziarist la ”Orizont” Rm. Vâlcea, printr-o întâmplare de crâșmă. Publicam la ”Ramuri”, iar Romulus Diaconescu, adjunctul profesorului Alexandru Piru, căruia îi frecventam cursurile fără a fi studentul lui, mi-a spus că la un ”schimb de experiență” între publicații, petrecut la restaurant, unul, pe nume Gheorghe Cârstea, redactorul șef al ziarului județean din Vâlcea, i-a spus că are nevoie de ziariști cu vlagă, că s-a săturat de activiști cu dosar bun. Nu știi vreun student? Mă știa pe mine. Mi-a dat un bilet și am plecat cu trenul la Rm. Vâlcea, unde nu fusesem niciodată. După o așteptare scurtă, am fost primit de redactorul șef, care s-a mirat de pletele mele care se vărsau pe umeri rebele și, pesemne, de moaca mea de puști. I-am dat biletul-recomandare al lui Romică Diaconescu și m-a întrebat cine e respectivul? Nu-și mai amintea schimbul de experiență la un șpriț. Am fost distrus. I-am spus că scriu, că, mă rog, am publicat poezii în România literară, Luceafărul, Amfiteatru, fiind remarcat, între alții, de Ana Blandiana (de care eram chiar îndrăgostit, fără ca ea sau Romică Rusan, soțul ei, s-o afle vreodată!), că am luat un premiu jurnalistic pentru un articol despre un parc, că… Nu părea să-i miște ceva spusele mele. Mi-a dat o Volgă, un șofer și m-a trimis într-un sat, timp de două ore, să mă documentez pentru un reportaj. Scrie, a zis, ce vrei. Mâine dimineață vii cu materialul! Documentarea mea a durat mai puțin, iar pe traseu am mai pescuit două subiecte. Într-o comună, Șirineasa, de unde era poetul George Țărnea, cu care aveam să ajung coleg de redacție, am văzut la primărie, la panoul cu ”Fruntași în întrecerea socialistă”, un afiș cu Omida păroasă a dudului. Ăia de la primărie nu prea aveau chef să scrie – scrisul e, oricum, complicat – , poate nu aveau fruntași în nicio întrecere, iar afișul cu ”omida” care făcea ravagii prin plantații, sosit de la județ, se încadra perfect în rama cu fruntași. Am scris trei materiale de presă, de mână, nu mai țin minte alte subiecte, iar a doua zi dimineața, cazat fiind la un viitor coleg de redacție, la decizia șefului, m-am prezentat în fața acestuia. Neînțelegându-mi scrisul, m-a pus să citesc. După o jumătate de articol, a sunat secretara și i-a ordonat că cheme colegiul de redacție. Toți erau gravi, vreo șapte inși, îmbufnați, siguri pe ei ca niște inspectori școlari. Aveam părul peste umeri, 22 spre 23 de ani, eram pirpiriu și, cu certitudine, nu inspiram nicio încredere. Citește, de la cap, a ordonat Cârstea. Mi-am citit productele. Era o liniște ca de cavou. Așteptam în fața unor chipuri care nu-mi spuneau nici că-i bine, nici că-i rău. Indiferență, compasiune, adversitate? Este, a zis redactorul șef cu o voce înaltă, ridicându-se în picioare, cea mai bună achiziție pe care ziarul nostru o face! De azi e – a strigat el, pe care l-am descoperit mai apoi un tip așezat – colegul vostru!
”Te dau afară ca pe o măsea stricată, Bulacule!”, striga el, cum aveam să aflu mai apoi, acomodându-mă unui stil, unuia din vechii ziariști care scăpa cam des la o vodcă. Pe mine părea că mă simpatizează prin mina pixului cu care scriam.
Cârstea m-a angajat, cu derogare de la partid, fiindcă nu eram membru, și șapte ani am fost ziarist la Rm. Vâlcea unde am scris o carte despre mănăstirile de pe Valea Oltului, despre Culele de la Măldărești, despre Arnota și mormântul fără trup al Brâncoveanului de la Mănăstirea Hurezi, asta strecurându-mi-le într-o rubrică, ”Memoria inimii”, de scriitor, săptămânală, fiindcă altfel scriam zilnic despre industrie și ceapeuri, despre combinatul chimic, omorât azi, cel de la Govora, Oltchim, despre…
Am fost transferat la București, la Scânteia tineretului, cu intenția de a fi redactor șef al ziarului. Acolo, cadrele mai vigilente, și-au dat seama că nu se poate. Aveam defecțiuni grave de obârșie. Tu, mi-a zis Octav Cosmâncă, șeful cadrelor de care aparținea ziarul, făcându-mi hatârul unei sincerități între patru ochi, pe coridorul UTC-ului mare, ai ”un dosar de căcat”. Nu poți fi decât, cel mult, adjunct. Și adjunct am ajuns, cu greu, după câțiva ani. Dosarul meu în care figura un bunic liberal, primar și chiabur, ”dușman al poporului”, nu cadra cu demnitatea vremurilor, așa că am avut, în general, șefi care nu știau să scrie, dar îmi aprobau articolul și-mi cenzurau dușmănos viața fiindcă ei aveau ”origine sănătoasă”.
Ziarul organiza, din anii 1953, o ediție de scenă cu actori, cântăreți, care se chema ”Serbările Scânteii tineretului”. Redactorul șef fusese atunci Eugen Florescu și el inventase această manifestare scenică. A fost, de câteva ori invitat și Adrian Păunescu, cel care, inspirându-se de aici, așa cum a și scris, a inițiat Cenaclu Flacăra, pe care personalitatea vulcanică a poetului și-a pus amprenta. Eu, venit la București, am primit sarcina să preiau ediția de scenă a ziarului. Am făcut-o cum m-am priceput. Am lansat, la fiecare spectacol, o carte, aveam un moment de muzică clasică, doi balerini de la Opera Română, sub un proiector, dansau în mijlocul stadionului, cu public atras de folk și rock, privind ceva ce nu vedeau și am arătat că se putea. Eu, ca realizator, regizor, încercam să mă văd cât mai puțin, așa cum am greșit, cum îmi reproșează fosta soție, toată viața. ”Ești inconștient de valoarea ta!”, zicea ea. Aiurea, firește! N-am putut împiedica mulți oameni să mă iubească pentru discreție, pentru poezie, pentru defectul modestiei.
Cineva mă înjură, azi, târziu, cam prea târziu, cu o constanță scrâșnită, că am inventat Serbările Scânteii tineretului spre a-l distruge pe Adrian Păunescu și cenaclul lui. Nu am inventat eu Serbările Scânteii tineretului, iar cu poetul am avut relații bune, cei mai mulți ani. Am realizat peste 800 de spectacole, pe stadioane și în săli de sport, de care nu mi-e rușine. Am lansat artiști, cei mai mici fiind Mădălina Manole, Ioan Gyuri Pascu, am adus pe marile scene oameni dați deoparte cum ar fi Cristian Țopescu, de pe scena Naționalului l-am chemat pe scena unui stadion pe Caramitru să recite Eminescu în fața a 20 000 de oameni, l-am rugat să vină în dialog cu tinerimea pe Nichita când obosise de atâta candoare, frânt în vorba care avea să-i fie cea de pe urmă. Un individ mă înjură azi și de mulți ani, că am inventat Serbările Scânteii tineretului. Nu le-am inventat și-mi pare rău că nu am fost eu acela. A fost un spectacol minunat, nepolitic, atât cât se putea, iar stadioanele erau umplute nu de oameni aduși cu sila, ci de lumea bună care e și azi, rărită e drept, a țării mele.
P.S.
Împreună cu prozatorul Eugen Mihăescu am tipărit într-o Casă a Scânteii pustie, primul ziar în care sta scris, pe copertă, ”Jos comunismul!” Ceaușescu se afla undeva, nu știam unde, se trăgea peste tot, iar când Iliescu a anunțat că a cerut ajutor rușilor, am plâns și mi-am dat seama că totul e pierdut. Iluzia durase puțin. Apoi am fost pus, primul, pe o listă de eroi ai Revoluției. Am rupt acea listă. Apoi am fost chemat să fiu nu știu ce. Am refuzat mereu. Am crezut că facem altă lume. N-am făcut-o!