Patriotismul regal

Ăsta-i patriotism regal, am zis într-o zi, într-o discuție despre nu mai știu ce. Am fost întrebat imediat, ce înțeleg eu prin patriotism regal. Cred că am vrut să calific majestuos, înalt, patriotismul, lipindu-i o caracterizare voievodală. Somat la o explicație, mi-am adus aminte brusc un formidabil exemplu istoric dat de regele Ferdinand. Ferdinand, Întregitorul de mai apoi, german prin naștere, a devenit un mare patriot român. Că a condus războiul Reîntregirii, că el a trecut batalioanele române Carpații și apoi, victorioase, pe sub Arcul de Triumf, știm toți sau aproape toți. Ceea ce uităm e că el a declarat război Germaniei unde-și avea părinții, verii, rudele, colegii de școală și s-a bătut cu nemții în război la Mărăști, Mărășești, Oituz. Iubirea patriei sale, fie ea de adopție, dar căreia i-a devenit rege, a presupus și astfel de dovezi.
Mulți băștinași ”verzi” n-o dovedesc. Acestă iubire de patrie, pe care eu am numit-o, cu un fel de instinct lingvistic, regală, este modelul real, poate chiar suprem, de patriotism. Azi marii noștri patrioți din conducerea României, azi și mai ieri, n-au făcut altceva decăt să-și chivernisească neamurile în dauna patriei, s-o jefuiască, s-o dea pe nimic. Îl văd pe marele patriot Băsescu, de două ori ales de români prin vot liber, adus la DNA, deocamdată prin ginerii chivernisiți, prin fiicele, cele obraznice, așezate pe locul lui Iorga și Titulescu la Bruxelles, pe frate-său care lua mită de la țigani ”fără știrea președintelui” pentru a-i scoate de la pârnaie (că tare putea el singur!), pe… și o pot ține până mâine așa, cu alți ”patrioți” care în 26 de ani au prăpădit țara. Patriotism regal? Ei, o vorbă acolo, care nu se mai asortează ținutei moderne de azi, globalizată până la surtuc, pampers și izmene.