Am tot fost plecat în ultima perioadă, iar un colet, ”venit din Belgia” (am înțeles din anunțul inițial al poștei!), mă aștepta să-l ridic de la oficiul din Sângeru. Coletul, ridicat abia ieri, venea de fapt din Irlanda, iar o scrisoare însoțea niște doctorii pentru psoriazisul care cercetează din când în când palmele mele. E o boală care nu se ia, dar incomodează vizual, mai ales când iscălești autografe. Ține, cică, de enervări! Eu sunt, când izbutesc, calm. Coletul fusese expediat din Irlanda, de George Brătulescu.

Mi-am amintit plăcuta vizită a unor ”străini” la Muzeul Pietrei, în vară. El, din satul meu. Ea, soția, medic născut în Basarabia. Doi adolescenți, moderni la frizură și frumoși, cu care vorbeau românește, erau copiii lor cu care au mângâiat, la propriu, pietrele istoriei noastre străvechi, asupra cărora ne-am oprit. Dialog însuflețit în curțile Muzeului Pietrei. Angela, soția, are, ca doctoriță, un cabinet particular în Irlanda. Cu ce te dai? – m-a întrebat ea, privindu-mi palmele. Cu nimic! Și iată-mă, primind azi, un colet cu un fel de sprayuri, scumpe probabil, sosit pe adresa Muzeului Pietrei. De ce n-au uitat românii âștia din Irlanda promisiunea de a-mi trimite o doctorie? De ce vorbele, amabile, calde de atunci, nu s-au dizolvat în neant, cum se întâmplă mai mereu?

Între timp, punând cap la cap întâmplări și înrudiri din satul meu, am constatat că George Brătulescu, fiu al lui LUCIAN Brătulescu – acum o veșnicie era un singur Lucian în Sângeru, eu! – mi-e rudă, nu chiar de departe. Străbunica mea Marița, de mamă, și străbunica lui, Ioana, de tată, au fost surori. Din cele șapte surori, doar ele au murit la puțin peste 90 de ani. Două, din care una, trăind în satul Tisa. a atins 105 ani, iar cealaltă, înmormântată în cimitirul din satul Sângeru, doar 103 ani.

George este, în Irlanda, președintele Comunității românilor, funcție care-i consumă pasiune și dragoste de ai lui.
Câți din neamul românesc trăiesc în acea țară nordică? – întreb.
80 000, români din România, și 20 000 veniți, tot cu cetățenie română, din Barabia, adică din România de peste Prut.

E o slujbă, cea de președinte de cetățeni români ai lumii nordice, care nu aduce beneficii materiale, dar o imensă recompensă sufletească aduce, dacă iubești țara ta de baștină și, oriunde te-ai găsi, o reprezinți fără s-o faci de rușine

Iată ce-mi scrie, emoționant (eu care mă emoționez greu de la un timp, fiindcă am trăit câte ceva din de toate!), George:

”Dragă domnule Lucian Avramescu,

Așa cum v-am promis în urmă cu două luni, atunci când, împreună cu familia mea, am făcut un mic popas la Sângeru, în drumul dinspre Turcia spre Irlanda, vă trimit câteva cutii cu cremă/spumă specială pentru psoriasis, așa cum a considerat necesar soția mea, Angela, care este medic aici, pe insula de smarald. Spuma Enstilat se folosește o dată pe zi.

A fost o bucurie să vă revăd după mulți ani și să descopăr ce ați reușit să realizați la Muzeul Pietrei, grija cu care ați adunat din toate colțurile țării toate acele vestigii din piatră, cioplite de om sau de natură, dar și pasiunea cu care ne-ați vorbit despre fiecare dintre ele, introducându-ne în povestea pietrei într-un mod foarte plăcut și fascinant. Dacă în general natura, lucrurile sau lumea înconjurătoare sunt evocate în versuri, iată că de data asta se face simțit glasul pământului, iar curtea dumneavoastră arată ca un alai regal de nuntă împărătească în care oaspeți sunt pietrele însuflețite de cioplitorii lor sau de creația Dumnezeiască.
De asemenea, vă sunt recunoscător pentru cele câteva volume de poezie și proză, ce poartă autograful dumneavoastră, pe care le-am adus cu noi aici, în patria lui James Joyce, Oscar Wilde, Samuel Beckett, W.B. Yeats și nu numai.

Vă mulțumesc pentru tot ce faceți pentru promovarea valorilor culturale și tradiționale românești și vă urez mult succes în activitatea literară!
Cu prețuire, George Brătulescu”.

Ieri, aflându-i numărul de telefon, l-am sunat pe autorul scrisorii să-l întreb dacă, scriitorul-jurnalist din mine , poate utiliza acest text și acest eveniment sufletesc, partea ultimă fiind fără partaj. Nu e un secret, a zis el.
Nici secret nu e că românii, care s-au risipit pe planetă, fără a-și concedia iubirea pentru țara lor, fac – cu demnitate – o Românie pretutindeni. Oriunde s-ar afla!

Americanii și rușii sunt patrioți oriunde, evreii își iubesc Ierusalimul lor pretutindeni. Rar se vorbește de unitatea de iubire pentru țara lor a românilor. Eu cred că cei mai mulți n-au uitat unde s-au născut, nu le e rușine că-s români și fac, cu inteligență, România noastră peste tot, chiar dacă au plecat, aparent, de acasă.
Lucian Avramescu