Preot Constantin Necula:Trimis înapoi în viață, vă scriu de pe patul de convalescență…

Aflat pe patul de spital, preotul Constantin Necula, consilier misionar-pastoral si de imagine al Mitropoliei Ardealului, face o radiografie impresionanţă a sistemului sanitar românesc, lucrarea publicată pe republica.ro .
“Două săptămâni. În salon. Pe pat. Ca și cum aș locui în vena cavă a unui animal uriaș dornic de sânge și viață. Dinspre coridor spre mine, zgomotele temporale și atemporale ale vieții de spital. Dimineața la 6.30 aterizarea schimbului, apoi din jumătate în jumătate de oră, intrarea asistentelor pentru tratament, infirmiere pentru curățenie, vizita medicului, masa între ele… Dinspre ora 9.30 începeau mesajele ca venite din linia întâi: om de la sală, doctorul cutare (aș scrie numele, dar m-ar certa..). Peste 3 ore iar. Peste alte 3 iar. Între timp zvon de control de la diferitele direcții care oblojesc funcționărește spitalul. Prânzul. Un soi de liniște narcomană de pe la 16. Seara aduce masa, ora 18 mesajul noapte bună. Un medic și 2 asistente la 40 de saloane.
Geamătul fiecăruia de durere anulat cu analgezice. Le înveți, se fac și pe venele tale. Medicamentația. Apoi noaptea. Cu scâncete ca de copil mare spitalul adoarme, fiecare tresărire din somn înseamnă un bec de urgență aprins la ușă, o asistentă alergând. Ei sunt paznicii de noapte ai farului. Urgențele sparg timpanul liniștii, obligă la reacție rapidă.
De pe pat nu știi ce ai de făcut. Întârzii să te plângi de durere ca să mai aibă asistenta ori infirmiera ori medicul un minut două de respiro. Ți-e oarecum jenă că durerea ta nu e așa mare ca a celuilalt, vecinul-boală, care geme de la amputație ori de deznădejde, îndoindu-se că mâine îi va fi așa de bine cum i-a spus medicul ori anestezistul, veniți să-l încurajeze.
În timp, pentru că alcătuiești o familie cu ei, oamenii-spitalului povestesc cu tine. Află de copiii tăi cum afli tu de ai lor, de familie, de sărăcia în care se zbate o parte mare din ei. Nu, nu-i dor salariile ori condițiile de muncă, ci faptul că astăzi e o victorie când pleacă cineva din spital și nu depune plângere pentru te miri ce. Oamenii, când sunt sănătoși, uită să mulțumească. Bolnavii mai sunt cum mai sunt, dar însoțitorii, crescuți la școala Google a culturii medicale și comunicaționale sunt adevărate Circe indolente. Am auzit pe coridorul-emițător, cuvinte indecente ca la un meci de fotbal, argumente asupra unor drepturi fabulatorii ale câte unui înțepat în deget. Dar am auzit și vocea moralei cuminți. Un domn care părea trecut de 80 de ani, sunându-și soția acasă după un accident suferit pe o trecere de pietoni, sus. Cu o căldură care ne-a topit pe toți. Asistentele s-au ascuns prin saloane plângând. Ne-a răcorit bătrânul de toate mizeriile auzite la alții. Ne-am emoționat în bine. Semn că încă avem semne vitale.
Aud că politicienii sunt supărați că un ministru a spus că sistemul medical este peste media de reacție socială a României. Să recapitulăm. În spital se muncește în echipă, oamenii se sprijină unii pe alții și lucrează interdisciplinar, chiar când personal nu se plac. Sunt tot mai puțini angajați, dar muncesc cât pot de bine, sunt obosiți, dar încă se țin, comentează, dar trag pentru ca fiecare bolnav să fie un prieten câștigat. Între timp, acasă la ei treburile trebuie să meargă bine, între ei lucrurile trebuie menținute sub controlul unei colegialități dinamice. O să-mi spuneți că fac asta doar dacă iau bani, iar eu am să vă spun că știu oameni care nici pentru bani mai mulți n-ar culege pansamente viermănoase ori clondire cu „beneficii”, că sunt oameni care îi au în spital numai pe oamenii aceștia, oamenii-spitalului. Știu că e greu de admis, dar cred că uneori ar trebui să primim lecția spitalului. Ai cărui oameni îi creștem sau îi scădem în sondaje numai în funcție de interesele de moment ale ratingului. Ar fi bine să știți că ei, oamenii din spitale, nu au timp să citească presa, poate doar liderii lor sindicali ori numiții politici în funcții din sănătate, atenți la topul partidelor care-i susțin. Echipele de urgențe, de pe sală, asistentele care aplică tratamente ori infirmierele, oamenii de efort adevărat nu, nu au timp pentru nimic. Spitalul românesc, spre deosebire de multe alte instituții, are încă suflet.
Din convalescență, trimis înapoi în viață…
Pr. Constantin Necula”
Publicat în Știri de Sibiu.ro