De un timp, Lucian Avramescu „trăiește la Sângeru, satul în care s-a născut, pentru că doar acolo a simțit că-și poate regăsi amprenta cosmică”. Simțirea aceasta de poet și de român se revarsă prin toate fibrele ființei sale. Numai acolo poate spune „Bună seara, iubito!” cu toată gura și cu tot sufletul, fiindcă acolo preaplinul iubirii alină, dojenește, înalță și sfințește. De altminteri, oamenii acestui pământ, oamenii plămădiți din acest pământ simt nevoia să se întoarcă periodic și, câteodată, definitiv la obârșie.
Pământul nostru este reavăn când se desprimăvărează, iar dimineața ies aburi din el, care sărută soarele dimineții și ne dau garanția vieții. La noi, și oamenii sărută pământul, precum Ion al lui Rebreanu. În cazul creatorilor de valori spirituale și mai ales în cazul scriitorilor „glasul pământului” se aude în fiecare zi, iar „marea trecere” vine ca o adiere, este ușoară ca „vântul ce-adie pe poteci”, ca vântul de la care ei știu „cum trebuie prin lume de liniștit să treci”. Lucian Avramescu iubește viața, familia, femeile, oamenii în genere, dar pământul de la Sângeru – cu toate generațiile de români frământați acolo sub glie – îi dă mereu seva acestei iubiri. Ea vine odată cu roua dimineții, pe care „în palme-o poți strânge, ca-n cupă s-o bei”.
În urma acestei contopiri ritualice, Lucian Avramescu trăiește și va trăi veșnic la Sângeru, prin versurile sale cântate de atâtea voci mari, prin meditațiile sale, prin eseuri, prin cărți, care, toate, se vor revărsa mereu în lume, ducându-i mesajul în veacul vecilor. „Așa mi-a spus Ion să-ți scriu” despre iubire, despre iubirea de pământ și așa am scris, nelăsând la o parte nicio lacrimă, nici măcar cea prelinsă cătinel și ascunsă la capăt de geană …
(text preluat din revista „Atitudini vechi și noi”, condusă de poetul Gelu Nicolae Ionescu)
