În dimineața asta am auzit cucul. A venit deasupra grădinii mele și a poposit din zborul lui lung, pe o sârmă electrică. Și anul trecut și-a strigat numele, alcătuit din silabă geamănă, din același loc – cu-cu, cu-cu. E a doua zi de Paști, serbând Învierea. Creștinii catolici, la decizia popilor lor supremi, l-au înviat pe Iisus săptămâna trecută. Cele două biserici, zice-se surori, nu s-au împăcat de o mie de ani pe o chestiune de bun simț a Învierii, ca pe o moșie de păduri. Un înalt arhiereu ortodox spune că vina e în partea cealaltă și mi-a explicat de ce. I-am spus că n-am priceput nimic, decât că în politica bisericii există funcții care sunt apărate cu sabia și ciomagul arhimandriților și episcopilor. Punerea creștinismului în aceeași oală și sub un singur capac ar împuțina funcțiile de slujitori ai Domnului. Nu cele de popi de parohie, care ar rămâne la fel. E vorba de cele două Vaticanuri care, concentrate în unul, ar amputa potcapuri aurite și ar scurta garderoba de patrafire ale mult prea numeroșilor arhierei care fac guvernele de pe pământ ale lui Dumnezeu.
Dumnezeu a făcut lumea, zice-se, din aluatul țărânii, frământat în deștele lui de abur și cer. A ieșit ce se vede. Cucul, pe care l-am văzut și ascultat în dimineața celei de a doua zi de Paști la Sângeru, adineauri, trimițându-mă în odaie să notez bucuria, e ca un cuc. Nu mi-l pot imagina altcum. Pasărea, care are cusurul de a face ouă în cuiburi străine, leneșă să și-i crească, e – pe undeva – ca unii oameni. Unul Marcel, de la mine din sat, care-a murit acum doi ani, era opusul cucului. Nevastă-sa, pe care o lăsase, fără divorț oficial fiindcă n-avea bani de judecători și-l înspăimânta birocrația, se ținea cu tot cartierul din Ploiești unde omul muncea la șanțuri. Ea și-a continuat, nervoasă fiind în zonele nemulțumite de soț, munca de liniștire a simțurilor cu cine a putut. Anual sau la doi ani producea un plod care era înscris pe numele bietului Marcel. Omul legitim afla de la primărie unde era înștiințat că mai are un fiu sau fiică și e din nou tată. Era convocat să-i recunoască. Îi recunoștea, că bieții copii creșteau fără tată. Marcel a murit plătind pentru copii pe care nu i-a făcut niciodată prin contribuții personale. Sortit să fie opusul cucului, consăteanul meu dovedea o stoică împăcare cu destinul de a avea o droaie de copii care semănau întotdeauna cu alții.
Așezat eu la pixul laptopului meu, care scrie cu cerneală electrică, am fost sunat de un prieten ateu, Nicu, să-mi spună la mulți ani! La mulți ani ce? – am întrebat eu, știindu-l cusurgiu la credință. La mulți ani de primăvară, zice el. Hristos a Înviat! – adaug eu, hotărât. Ai văzut tu? – vine întrebarea ironică a amicului ateu. Apoi m-a sunat un prieten de la București cu care am vorbit și ieri. Mă, Ludovic Orban, bețivul ăsta, sub ce masă o fi dormind la ora asta? De ce mă întrebi pe mine? Te știu, zice, urmaș de liberali și poate știi! Nu știu, zic, și nu mă interesează, iar politică nu fac pentru a-mi păstra libertatea de a-i înjura pe toți când fură sau o iau pe arătură. Pot să-ți spun doar că Orban pare beat. Omul are cusururi, poate fi tembel, dar nu bea. O știu de la unii care-i sunt în preajmă. E ca Văcăroiu, pe care l-am pus în pamflete, amestecând vinovat licorile bahice în cuvinte, când era premier. După ce s-a mutat din politică, am avut prilejul să-l cunosc la niște mese cu pileală din greu. Nea Nicu, venit mereu cu nevastă-sa, pupa paharul de vin doar la insistențele mele. Măi, nea Nicule, să ai fața asta de tărie de Pitești și să nu te atingi de alcool, îl mânii pe Dumnezeu! Hai bagă nițel, că nu mușcă și se usucă beregata. Nu bea. Văcăroiu, o știu de la oameni care-l cunosc de când era flăcău, n-a corespuns niciodată moacei sale cu predestinație șugubeață. Ludovic Orban și Nicolae Văcăroiu poartă blestemul de a fi pârâți în domeniu. Alcoolicii ar putea comite un protest stradal pentru furt de identitate.
Închei cu frica unui alt telefon ciudat, pregătindu-mă să fug în grădină. Poate cântă iar cucul, o pasăre care confirmă primăvara și a venit prudentă, după berze și grauri, când gerurile par a se fi isprăvit, iar gălbenelele au ieșit între meri, ca niște nasturi aurii pe cămașa lui Dumnezeu care stă culcat în iarbă. Hristos a Înviat!
Lucian Avramescu
