Prof. Univ. Dr. Emerit, Eugen Blaga: Despre generozitate

 

Generozitate. O virtute, o calitate, un privilegiu?

La Rochefoucault spunea că „Generozitatea este vanitatea dărniciei“, iar John D.Rockefeller era convins că „a dărui nu este o datorie, ci un privilegiu”. Personal cred că generozitatea nu constă în a da mult, ci în a da atunci cînd trebuie, iar Cornelia, partenera mea, crede, dintotdeauna, că  „Generozitatea nu are valoare dacă nu adaugi la cele dăruite o picătură din sufletul tău. “

Documentarea pentru acest material m-a dus la multe şi interesante texte. Mă voi referi doar la două dintre ele, suficiente pentru a demonstra, dacă mai era nevoie, că generozitatea este o formă sublimă a sensibilității și rafinamentului. Într-un asemenea text, al Danielei Ivanov, într-un frumos şi sensibil eseu, scris cu ani în urmă, am găsit aceeaşi sensibilitate, aceeaşi viziune axiologică asupra generozităţii şi asupra celor ce au această minunată calitate.

Iată textul:

„Zilele acestea am citit ceva interesant. O profesoară de psihologie din SUA a făcut un experiment cu studenţii săi. I-a împărţit în două grupe, una în care trebuia ca studenţii să fie generoşi, binevoitori şi amabili unii cu alţii, alta în care studenţii se comportau ca de obicei. Rezultatul? După două săptămîni, studenţii din prima grupă aveau un moral foarte bun, erau zîmbitori, mult mai mulţumiţi de viaţă, cooperanţi şi veseli, comparativ cu colegii din grupa cealaltă. Fiecare dintre noi a trăit pe propria piele diferenţa dintre bunăvoinţă şi reavoinţă. Atunci de ce continuăm să ridicăm tupeul sau duritatea la rang de aptitudini utile pentru reuşita în viaţă? De ce-i apreciem pe tupeişti şi-i considerăm slabi pe oamenii binevoitori? De ce profităm de generozitatea unora dintre semenii noştri? Cînd zâmbeşti şi ţi se răspunde cu zîmbet, parcă ziua curge altfel. În primul rînd, zîmbetul îl ajută pe cel care-l „dăruiește”, îi dă un moral bun, o stare psihică plăcută, iar comportamentul său este înclinat spre generozitate. În al doilea rînd, zîmbetul e contagios. Cel încruntat este un om care suferă şi a cărui companie nu e dorită de nimeni. Chiar dacă ar avea motive, starea sa psihică nu-l va ajuta să-şi rezolve problemele, oricît ar fi ele de grave. Un şef încruntat şi care vorbeşte ridicînd tonul crede că aşa obţine rezultate mai bune de la subalterni? Mă îndoiesc că astfel de situaţii pot funcţiona pe termen lung. Ele sînt împotriva naturii umane şi a universului. Se tot vorbeşte despre beneficiile gîndirii pozitive, dar parcă am vrea ca ceilalţi să fie pozitivi şi numai apoi o să încercăm şi noi.”[1]

x

M-am amuzat de o povestire, folosită de o universitate din Oregon pentru a solicita suport financiar pentru studenţi:

Cînd regele Siamului a venit în America pentru o operaţie de ochi, cu cîțiva ani de zile în urmă, chirurgul american nu ştia ce preţ să stabilească pentru operaţia pacientului său de origine regală! El îşi zicea: „poate fi 1000 de dolari, pentru a păstra o bună relaţie cu acesta, sau 10.000 dolari, pentru ca să dovedească că operaţia a meritat drumul lung făcut de acesta pînă în S.U.A.”

Pentru că nu ştia la ce sumă să se hotărască, cineva i-a sugerat să întrebe pe avocatul regelui, care ar putea să-i spună suma potrivită. Zis şi făcut! „Nici o problemă; a zis avocatul”! Regele este un om onorabil, la fel ca tine. El ştie să aprecieze valoarea. De aceea este foarte simplu: „Trimite regelui o factură fără a-i indica preţul! Scrie-i apoi lîngă factură un bilet de mînă cu menţiunea: „Regele nu poate greşi”!

Doctorul a făcut aşa cum i-a sugerat avocatul! Nu după multe zile, acesta a primit un cec de 75.000 de dolari. Chirurgului nu i-a venit să creadă cînd a văzut atîţia bani. Imediat i-a cumpărat soţiei o blană de nurcă, a comandat două maşini noi şi a topit restul banilor într-o călătorie de trei luni în jurul lumii.

Cînd s-a întors acasă, era obosit de atîta drum, dar fericit şi împrospătat.

A deschis cutia poştală, a găsit o scrisoare cu o factură de la avocatul regelui.

Nu avea nici o suma indicată, dar lîngă ea era un bilet scris de mînă, pe care era scris mesajul „Un doctor onorabil nu poate greşi”!

Noi cui dăruim cu mai multă generozitate? Cezarului sau lui Dumnezeu? Ce sumă am scrie celor care ne-au slujit, dacă ar trebui ca noi să alegem preţul?

[1] Daniela Ivanov, ibidem