’’A venit toamna”, “Emoţii de toamnă”, “Mă uit la toamnă”, “Bun venit toamnă”, …
Iată, doar, cîteva din cele 882 de titluri ale poeziilor dedicate toamnei, pe care, cine altcineva putea, le-a inventariat google. Niciun al anotimp nu a generat atîtea versuri, nu a inspirat într-atît poeţii. Dar cum arată toamna?
Iată miraculosul şi romanticul portret pe care, întorcîndu-ne în timp, ni-l furnizează marele poet al toamnei, George Topîrceanu:
Lungă, slabă şi zăludă,
Botezînd natura udă
Cu-un mănunchi de ciumăfai
Cînd se scutură de ciudă
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Stropi de tină,
Guturai…
Dar, oare, toamna de azi e la fel? Ne aduce doar guturai, ploi mărunte şi stropi de tină?
Ce bine ar fi!
În prima zi de toamnă şi în cele următoare, au avut loc primele manifestări de stradă, promovate de aceleaşi site-uri de socializare ce au adus în stradă oamenii şi cu alte prilejuri. Oameni de toate vîrstele şi de toate condiţiile, dar preponderent tineri, s-au adunat în toate oraşele din ţară şi peste tot în Europa unde trăiesc români, ca să protesteze împotriva proiectului de lege, promovat de guvern la Parlament, pentru exploatarea aurului de la Roşia Montană. Au protestat, acceptînd deliberat sărăcia, dar cerînd în schimb păstrarea pentru generaţiile ce vor veni a aurului din munţii noştri, într-o ţară sărăcită cum nu mai există alta în marea Europă, în care am intrat oferind totul şi primind nimic. Au protestat oameni care nu aparţin zonei miniere, nici măcar zonei geografice şi, cum spuneam, oameni tineri, în mare majoritate cu educaţie superioară. Oamenii plîng şi se revoltă pentru viitor, dar nu pentru viitorul lor, care, oricum, este fără speranţă, ci al copiilor şi nepoţilor. Al celor care vor veni după ei şi care vor trăi într-o ţară ale cărei bogăţii deja nu ne mai aparţin, o ţară fără economie naţională, la mîna băncilor străine, a finanţelor mondiale şi a celor care mai vor să investească aici şi într-o Europă ce are din ce în ce mai puţină nevoie de forţa noastră de muncă.
Pe rugul
toamnei
acuzată de
vrăjitorie
frunzele copacilor
ard.
Aşa scrie, inspirat, N. Petrescu-Redi, în poezia Magie.
Iată, toamna arde, aşa cum arde sufletul românilor sărăciţi, batjocoriţi, excluşi din firmele ce, una cîte una, îşi închid sau îşi vor închide porţile. Ard şi din pricina grijilor. Pentru că prima lună a toamnei este şi luna în care şcolile se deschid, în care părinţii trebuie să asigure cele necesare şcolii: haine, cărţi, rechizite şcolare, banii ceruţi de şcoală, banii ce nu prea există.
Toamna, ca şi iarna, este scumpă. Altădată, începerea şcolilor era prilej de bucurie. Se cumpărau comunistele uniforme, ghiozdanele din carton sau înlocuitori de piele. Cărţile se primeau gratuit. Astăzi, din ce în ce mai mulţi copii abandonează şcoala, din ce în ce mai mulţi o termină fără a fi dobîndit măcar cunoştinţele minimale necesare debutului formării intelectuale. Şcoala, conducerea ei politică, ne anunţă, de pe acum, că ni se pregăteşte, vai nouă, o nouă reformă. A 19-a, se pare. Vor fi evaluări naţionale la clasele a II-a şi a III-a, se vor instala, pe lîngă camere video, şi microfoane în sălile de examen, se vor reduce, din cauza lipsei resurselor, fondurile alocate şcolii. Clădirile, altădată proaspăt spoite în aşteptarea copiilor, cu geamurile lustruite, cu ghivece vesele aşezate pe pervaze, acum zac în întuneric, cu aceiaşi pereţi murdari, cu acelaşi mobilier , cu aceiaşi dascăli, unii admişi cu note de cinci la examenele de atestare pe post.
15 septembrie era zi de sărbătoare. Pentru puţini români, astăzi, începerea şcolii mai este zi de sărbătoare. A devenit, din păcate, stereotipie, ca, în fiecare an, Emoţie de toamnă să fie asociată cu toamna, aşa cum, la fel, răscolitorul cînt al lui Alifantis pe versurile lui Nichita, să ne vestească, la fiecare început de septembrie, că frunzele au început să cadă, că natura se dezbracă de hainele primăverii, că ploile se apropie, că frigul nu este prea departe, că iată, a venit anotimpul iubirilor profunde, parfumate de aromele toamnei, în locul celor de o vară.
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta
Mă tem că n-am să te mai văd uneori,
că or să-mi crească aripi pînă la nori
că ai să te ascunzi într-un ochi străin
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac
iau cuvintele şi le-nec în mare
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
În anul acesta, în iarnă, se vor împlini exact 30 de ani de la plecarea de lîngă noi a unicului, a miraculosului, a fascinantului, a romanticului, a îndrăgostitului perpetuu, a boemului, a iubitorului de flori şi oameni, de pelin şi prieteni, a celui ce a fost Nichita Stănescu.
Inventator al lingvisticii şi al poeticii, poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, a fost şi un profund iubitor al limbii, pe care el însuşi o denumea dumnezeiesc de frumoasă.
Anul acesta, spre sfîrşitul lunii august, am serbat, pentru prima dată, limba română. Din păcate, a fost o zi ca oricare alta. Cîteva manifestări formale, mult mai puţine decît evenimentele aducătoare de rating şi bani, cum ar fi problemele regatelor ţigăneşti, viaţa în penitenciar a miliardarului, lupta pentru preşedinţie, bălăcăreala de fiecare seară de pe televiziunile comerciale.
Limba a fost uitată.
Pentru Nichita, aşa cum îi spuneau prietenii, limba era sfîntă, aşa cum este pentru toţi, pentru toţi cei care iubim slova, toţi care iubim şi preţuim cuvîntul bine spus, slovele bine scrise, farmecul inegalabil, pe care doar limba noastră îl are, subtilitatea ei remarcabilă, sensurile multiple, fascinante şi, uneori, derutante.
Limba română este patria mea.
De aceea, pentru mine, muntele munte se zice,
de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune,
de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte,
de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.
Mi-am permis, vinovat, să schimb formatul textului original, aşa cum l-a scris Nichita, pentru că mie mi se pare că vorbele adunate sînt, fundamental, poezie. Cuvinte fermecătoare, ce se potrivesc de minune cu ziua limbii.
Dar cine, oare, a mai avut răgazul, liniştea şi dorinţa de a mai gîndi, acum, la limbă, la limba română? Cum spuneam, a fost o sărbătoare a limbii fără fast, fără prieteni şi fără suflet. A fost una din sărbătorile ce nu se ţin, doar se consemnează pe un răboj al nesimţirii naţionale, al nesimţirii celor care nu mai preţuiesc nimic. Este şi o ruşine a celor care nu mai cultivă în şcoală limba, care admit neştiinţa limbii, a cuvîntului scris, a slovei tipărite, a cuvîntului rostit, a înţelesurilor directe, dar şi ale celor subtile ale limbii.
Toamna este însă şi anotimpul recoltelor, anotimpul bilanţului în care fiecare dintre noi ne măsurăm recoltele din an, realizările din primăvară şi pînă-n toamnă, dar şi neîmplinirile şi suferinţele, care, vai, sînt mult mai multe decît bucuriile. Şi, ca de fiecare dată, ne întrebăm: de ce?, de ce atîta suferinţă?, de ce atîtea necazuri? cine este de vină? pînă cînd vom mai suferi?
Arghezi, tot într-o perioadă plină de suferinţă, cînd ţara încerca să supravieţuiască după război şi după ocupaţia străină, a crezut că a găsit explicaţii, a găsit vinovaţii, a aflat de ce ţara nu merge, a aflat de ce nu sîntem conduşi cum trebuie, a condamnat felul în care ne sînt aleşi conducătorii. Se pare că istoria se repetă. Ne aflăm, din păcate, după mai bine de 50 de ani, în zona aceloraşi cauze:
Într-o ţară care-a fost
Era mare cel mai prost
Bi-ba, ba-ba
Li-ba, la-ba
Ţara-i unde-i bun tutunul
Avea proşti unul şi unul
Bi-bo, bo-bi
Ri-bo, ro-bi
Cine-o leacă-avea de cap
Şi-l punea după dulap
Hu-hu, bu-hu
Bu-hu, hu-hu
Pentru că omul cel mare
S-alegea după picioare
I-ha, ba-ha
Ba-ha, i-ha
Umblau solii prin norod
C-un carîmb şi-un calapod
Lu-la, la-lu
Vi-va, va-lu
Şi cinstirea ţi se da
După talpă şi pingea
A venit toamna. Vremea, altădată, a tulburelului şi pastramei. A cîntecelor lăutăreşti şi a nunţilor. A balurilor de struguri şi a iubirilor păcătoase. A bucuriilor copiilor şi nostalgiilor după vara abia trecută.
Acum toamna este mai tristă decît oricînd altădată. Nici poeţii nu mai cîntă acum, toamna. Simt că s-ar sufoca, că suferinţa ar fi atît de mare, încît vorbele le-ar gîtui cuvintele, s-ar încăleca de durere. Lacrimile ar ţîşni singure.
Ne-a ajuns toamna din noi.
Şi atunci, parafrazînd, ne întrebăm:
Unde ne sînt toamnele de altădat
Prof.Univ.Dr.Eugen Blaga
