Prof.univ.dr. Eugen Blaga: Gheorghe Zamfir

 

„Se-aude în tot Universul
Şoapta naiului tău.
E ca şi cum Hristos ar sufla dimineaţa în foc.
Câtă Țară e-n cântecul tău,
Atât vom trăi.”
(Grigore Vieru)
Gheorghe Zamfir (6 aprilie 1941, Găiești, Dîmbovița), supranumit în toată lumea Regele naiului, este unul din marii muzicieni contemporani.
Într-o carieră muzicală planetară de peste 50 de ani, cîștigă peste 120 de discuri de aur și platină pentru cele 190 de discuri înregistrate într-un tiraj de sute de milioane.
Gheorghe Zamfir este un artist polivalent. Compozitor, dirijor, interpret cu exprimări muzicale în stilul folcloric, dar și în cel cameral, în cel simfonic și, evident în cel instrumental și chiar în cel vocal.
Este singurul artist român care a obținut discuri de aur în USA.
Pentru uriașa și unica sa carieră internațională i s-au decernat cele mai alese distincții ale țărilor în care a concertat. În cele trei rînduri cînd a fost invitat la Vatican, Sfîntul Scaun i-a decernat de fiecare dată Medalia de Onoare a Vaticanului. A mai obținut și titlurile de cavaler al Franței, Belgiei, Luxemburgului, apoi Ordinul Meritul Cultural al Franței, Ordinul Comandorului din Columbia.
Gheorghe Zamfir poate fi numit, fără nici o îndoială, „ultimul genial” pe care această țară îl mai are. Notorietatea sa, valoarea uriașă incontestabilă, arta sa, exprimată în mai toate formele ei, de la muzică la pictură, de la pictură la cea mai fină poezie, apoi uriașa sa contribuție la preluarea, prelucrarea, promovarea și păstrarea folclorului național, fac din concetățeanul nostru cea mai prețioasă valoarea pe care acest minunat popor a creat-o în ultimele decenii, o valoarea autentic planetară, cunoscută, recunoscută, apreciată, idolatrizată pe oricare dintre meridianele planetei. Este o personalitate de excepție, numele său fiind recunoscut și apreciat cum se cuvine oriunde te-ai afla. Clasamentele mondiale din domeniu îl plasează în primele locuri la indicatori cum ar fi numărul de discuri produse și vîndute, la numărul concertelor, numărul țărilor în care a concertat.
Un remarcabil plus a fost adus muzicii, tuturor genurilor muzicale ce, prin arta sa, au fost înnobilate, fermecate de armonii noi, de sunete nemaiîntîlnite pînă atunci cînd naiul a fost adus de genialul nostru concetățean în orchestrele simfonice, în toate celelalte genuri muzicale, de la cele baroce, autentice, pînă la sonoritățile și ritmurile melosurilor de astăzi.
Fără nicio îndoială, Gheorghe Zamfir, concetățeanul nostru, este un genial. Fără îndoială, folclorul național a fost cel mai bine difuzat pe glob de către Gheorghe Zamfir, neîndoielnic contribuția maestrului la dezvoltarea muzicii este covîrșitor, cu siguranță, Gheorghe Zamfir este copleșitor prin unicitatea sa, prin miracolul pe care îl creează în jurul său, fără îndoială muzica sacră pe care maestrul a introdus-o în repertoriul său, ca și aducerea muzicii laice în catedralele, domurile, bazilicile planetei, au revoluționat nu numai muzica, cît, mai ales, au adus muzica în locuri în care pînă atunci nimeni nu a cutezat să intre, pentru că a pune muzică laică lîngă muzică sacră părea pentru oricine un lucru mult prea greu de realizat.
Pentru Gheorghe Zamfir munca a fost și este un ritual. Mai mult decît atît, urmărindu-l la repetiții, pentru că trebuie să se știe, înaintea oricărei apariții publice el muncește, repetă, realizezi că, de fapt, atunci cînd repetă, el oficiază. Nu cîntă, oficiază. Oficiază un ritual numai de el știut, care îi aparține doar lui. Cîntînd, repetînd de unul singur, într-o modestă încăpere sau într-o somptuoasă sală de repetiții a unei celebre filarmonici, realizezi că artistul caută înțelesuri proprii sunetelor de pe portative.
La Zamfir fiecare acord, pînă și fiecare notă, sînt personale, tocmai pentru că naiul, mai mult decît oricare alt instrument de suflat, își creează, numai prin medierea artistului, propriile note. Naiul nu are note așezate undeva, note pe care un instrumentist să le aleagă, să le atace, așa cum face un pianist, sau un violonist, sau un harpist, sau un acordeonist, un țambalagiu, sau alții. Naiul nu are o tastatură a lui, de pe care să luăm notele, să creăm armonii, să dăm viață unor idei muzicale. Naiul nu are așa ceva.
Artistul care se încumetă să aleagă naiul își asumă ceea ce nu-și asumă nici un alt instrumentist, și anume obligația de a crea sunete muzicale, de a crea muzică folosind sufletul său. Pentru că, trebuie să credem, prin aerul ce se scurge din trupul celui care cîntă, se scurge și suflet. Se scurge și harul pe care Dumnezeu i l-a dat atunci cînd l-a ales.
Dar nu numai aerul din plămînii artistului participă la nașterea sunetului. Ci și trupul, arcuit sau destins, static sau dinamic, mobil doar, sau într-un neconștientizat, dar vizual dans, armonizat cu conținutul melodic și emoția artistului, apoi trăirea ce se dorește a fi semnificată, mișcarea și vibrația brațelor, a palmelor, așezarea degetelor fiecărei mîini pe nai, astfel încît să ajute la alegerea tuburilor și la vibrarea sunetelor produse, apoi așezarea buzelor pe marginea tuburilor la o distanță și cu o moliciune sau forță așa cum o cer sunetele pe care dorești să le obții. Poziția corpului în timpul cîntului, raportul ce se creează spontan între poziția buzelor pe lungimea tuburilor și mișcarea simultan contrară a brațelor, toate la un loc fac posibil ca sunetele să se creeze.
Abia după aceea începe armonia, se configurează linia melodică, apare partitura.
Și a propos de partitură. E bine să se știe. Niciodată artistul Gheorghe Zamfir, indiferent ce a cîntat, de la muzica țărănească, cum o numește Grigore Leșe, pînă la cea simfonică, nu a avut în față în timpul intepretării o partitură. A preferat să stea zile, săptămîni, luni, în sălile de repetiții, pînă ce partitura a trecut în memoria artistului, așa încît, în timpul spectacolului, să se poată concentra pe cu totul și cu totul altceva.
Cum spuneam, abia după toate acestea începe armonia, este creat cîntul, se configurează acel miracol ce face ca, din aceleași doar șapte note, să se nască infinitatea de cînturi.
Dar, iată, abia acum, în foarte puține cazuri, poate să se arate harul. Dacă există. Mulți dintre cei care cîntă cred că îl au. Cei mai mulți nu-l au. Mulți asemuiesc talentul cu harul. Greșit. Harul este ultimul nivel al unei bazilici, al unei catedrale, al unei piramide a frumosului. Este deasupra aptitudinilor necesare oricui dorește a învăța și folosi un instrument, este deasupra tuturor celor care, cu talent, realizează exprimări muzicale vocale sau instrumentale ce plac. Talentul este nivelul pe care se așează aproape toți, dacă nu chiar toți cei care sînt ascultați, cei care umplu, la fiecare concert, sălile de spectacole, cei care vînd, cum se spune astăzi. Vînd concerte, vînd discuri, vînd rating mai ales, la toate posturile de televiziune, extrem de multe și de proaste, posturi ce promovează muzica, fie ea de orice gen.
Cum spuneam, ultimul palier al acestei piramide este ocupat doar de cei ce au har, cei ce au charismă, de acei puțini, cărora Dumnezeu le-a dăruit mai mult decît talent. Le-a dăruit acel miracol ce-i apropie de sunetele stelelor, ale îngerilor, ce-i duce mai aproape de Dumnezeire, miracol ce uimește, sufocă uneori, cînd apropierea devine prea mică, dar și subjugă, cucerește, dă dependență, chiar dacă se face cu suferință.
Lumea se întreabă de ce, aproape de fiecare dată, chipul în timpul cîntului i se transfigurează, suferința îl copleșește, devenind vizibilă și, tot de fiecare dată, lacrimile îi brăzdează chipul. Am înțeles. Dar mult mai tîrziu, atunci cînd înțelesurile mele s-au apropiat de ale lui, cînd am putut să-i descifrez suferința.
L-am ascultat înainte, iar după ritual am putut conștientiza măreția cîntului, frumusețea liniei melodice, spontaneitatea ritmului, firescul unduirii cîntului, dar și a trupului, de parcă m-am întors într-un timp din care nu am făcut parte niciodată, dar care îmi părea atît de familiar, de cald, de mîngîietor și subtil.
Pe acești minunați creatori, din stirpea cărora Gheorghe face parte, trebuie să-i asculți mult, trebuie să o faci cu răbdare, dar și cu o abandonare necondiționată în dragostea față de sunete, deși, cum spuneam, înțelesurile, certitudinile, atîtea cîte poți dobîndi, vin mult mai tîrziu.
Gheorghe Zamfir este, cum spuneam, ultimul genial al unei țări ce a dat, de-a lungul istoriei sale, nenumărați geniali, nu numai ai culturii, dar și ai științelor tehnice, inginerești, ai științei medicale, ai științelor sociale, în domeniul arhitecturii și în foarte multe alte domenii.
Fără pretenția de a încerca să realizăm clasamente pe care, de altfel, nimeni nu încearcă să le facă, credem totuși că Gheorghe Zamfir se poate oricînd afla într-o înșiruire selectă a genialilor.