Prof. univ. Eugen Blaga: Vremea revederilor

 

Este vremea revederilor. A re/întîlnirilor după ani. Unii după 10, alții după 20, 30, 40 …de ani de la terminarea liceului sau a facultății.
Sînt autentice spectacole, pregătite cu mare sau mai mică grijă de cei care, pentru o zi, sau poate pentru mai multe, devin actori în propria lor piesă.
Și, ca în orice piesă, nu lipsesc costumele pregătite cu grijă în casă sau la vreun creator de modă, apoi ținuta, machiajul, coafura, dar și decorurile, toate alese în funcție de anotimp, dar, mai ales, de pungă.

Lunile mai și iunie sînt lunile petrecerilor. Foștii colegi se caută. Înainte, se verifică adresele de mail, telefoanele, se inventariază vestimentația potrivită cu maximă atenție, ca nu cumva să te îmbraci cu aceleași haine ca acum cinci sau zece ani, de parcă cineva ar mai putea ține minte. Poate doar memoria fotografiilor, dar, digitale acum, au mai multe „șanse” de a se pierde, virusate sau șterse de nepoții cu acces la computerul bunicilor.

Distribuie prietenilor

Ca în tinerețe, foștii lideri, sau acum, actualii pretinși lideri, se re/activează. Își caută vechea sau pretins actuala autoritate. Și, cum poți mai bine să ți-o dovedești decît apelînd, rînd pe rînd, pe foștii colegi, cu persuasiunea cu care, altădată, îi mobilizai la agape, excursii, petreceri, mai mult sau mai puțin „ortodoxe” și la cîte și mai cîte.
Unii mai scriu pentru eveniment texte pentru a fi distribuite colegilor, texte ce se vor întotdeauna haioase, pline de tîlc, pline de ironii la adresa colegei care i-a furat iubitul sau la adresa colegului ce nu a remarcat, atunci cînd trebuia, disponibilitatea și nurii junei colege.
Se probează, pentru că, iată, nevoia de confirmări este perpetuă, capacitatea de mobilizare, capacitatea de a aduna pentru a doua, a treia sau a cincea oară „trupa”.
Textele se trimit dinainte sau se pun, pentru a stîrni surpriza, sub șervetul de la restaurant, pentru ca efectul să fie mai mare, iar lectura să fie temeinică, și toată lumea să audă și să rîdă.
Se așteaptă, se provoacă, se dorește rîsul. Toți vor să aibă haz, umor, chiar mai mult decît ar fi avut vreodată. Pentru că veselia transmite, întotdeauna, o stare de bine, de reușită, de sănătate, de lipsă de griji și îngrijorări.
Și încă ceva. Mai toți, deși mulți sînt pensionari de acum, nu uită să-și elogieze propriile cariere. Unele, vai de mama lor, altele cel mult mediocre, altele de succes.
Așa cum nimeni nu uită să-și povestească carierele de mare performanță ale copiilor, știința de carte a nepoților superdotați, extravaganțele închipuite ale vacanțelor exotice, realizările imobiliare, descrierea reședințelor, pretins somptuoase, casele copiilor împrăștiați prin lumea largă, chiar și poze, ca acum 25-30 de ani, cînd veneau în urbea mea familiile sașilor din oraș, plecate în Germania, și își arătau foștilor vecini ce case au și cu ce mașini au venit.
Mult mai tîrziu am aflat că cele mai multe dintre mașini erau doar închiriate pentru concediu, iar casele erau, de fapt, ale băncilor, pentru că sasul plecat în Germania plătea pentru casă rate la bancă toată viața.
Am asistat la multe asemenea întruniri/revederi/agape colegiale.
La una dintre ele am participat, fără a fi invitat, cu un sentiment sincer de ușoară vinovăție, egal cu cel cu care tragi cu ochiul unde nu-ți fierbe oala, chiar ieri.
Evenimentele, pentru că, de fapt, erau două, se petreceau la superba locație care este Casa Universitarilor din București.
Invitat fiind de stimata noastră colegă de profesie și de instituție, o autentică Doamnă, un minunat dascăl și un eficient prorector al Universității din București, pe care, sincer o simt ca pe o dragă prietenă a familiei și, ca de fiecare dată, m-am prezentat cu cîteva zeci de minute înainte de ora fixată.
Îmi era dor să simt singur aerul și mirosul unic, întîlnit numai aici, să aud liniștea paradoxală a locului, așezat, de aproape două sute de ani, chiar în buricul tîrgului.
Grădina de vară, ce păstra încă răcoarea dimineții, era populată cu două grupuri, nu foarte consistente. Diferența între mediile de vîrstă era vizibilă. Presupun că-i despărțeau aprope două decenii. Se produceau două revederi, după ani și ani, de la terminarea studiilor universitare.
Atmosfera era veselă, stimulată, probabil, de aceiași colegi. Se ciocneau, cu mîna tremurîndă, pahare, după ce aceleași mîini tremurînde turnau și pe lîngă pahar pe fața de mască din damasc apretat, damasc din alte vremi. Îmbrățișările păreau, din locul în care mă așezasem strategic, a fi sincere și spontane, deși, parcă, mi s-a părut că memoria jucîndu-le, firesc, feste, făcea ca îmbrățișările să se repete la intervale de timp scurte între aceiași colegi. Evident, nu-mi puteam permite să cred că repetarea îmbrățișărilor nu ar fi fost spontană sau că ar fi avut alte conotații. Deși, cine știe…
Am mai remarcat ținutele și, în mare parte, pentru unii, m-au întristat.
De la o poștă de vedeau sursele achiziționării. Magazinele de cartier, predominant second-hand-urile, apoi readucerea, cu efort vizibil, „la zi” a vestimentației „de șifonier”, ce nu a mai fot îmbrăcată de ani, apoi atitudinile trist-desuete și nevinovat-agresive, toate din dorința firească și așteptată de a fi remarcate, mai ales la doamne, și de a obține un sincer „ce bine arăți, dragă!”.
Am mai remarcat suferința unor septuagenari sau, poate, octogenari, ferchezuiți în singurătate și tristețe, cu nostalgia anilor de dinainte, de la precedenta revedere la care și-au avut partenerul alături. Singurătatea tristă se vedea. Bolile care au mușcat din trupurile, acum sleite, au lăsat urme. Mișcările erau încete, calculate cu grijă, pentru a nu produce o acutizare a unei suferințe, fie chiar reumatice, sau vreo recidivă a altor suferințe, tocmai în asemenea momente.
Am încercat, cu ajutorul amabilei ospătare, să aflu promoțiile celor două grupuri și, eventual, domeniul în care au studiat. Din păcate, nu am reușit și nici nu am acceptat intenția doamnei, care m-a servit cu o minunată cafea, de a chestiona un bătrînel, aflat aproape de mine, ce părea rupt de realitatea și spectacularul, atît cît era, al revederii, atenția fiindu-i concentrată pe o încăpățînată pungă, ce nu se deschidea pentru a împacheta, pentru acasă, bucățile rămase în farfurie, pe care stomacul, bolnav poate, nu le mai putea accepta în acel moment.
Au fost însă și doamne după care, sincer, merita să întorci capul cu admirație. Fine, elegante, o eleganță potrivită contextului, orei și locului, cu o ținută demnă, cu privirea încă vie, cu coafuri actuale ce puneau în evidență părul încă sănătos, dar, mai ales, doamne care se remarcau prin dialog.
Nu puteam afla conținutul, pentru că distanța era mare, iar atenția mea nu trebuia remarcată, dintr-un firesc pe care, fără să mi-l impun, răzbătea din atitudinea mea. În schimb, am putut remarca persuasiunea transmisă prin mimică, gesturi, privire, prin mișcarea brațelor încă tinere, prin verticalitatea trupului ce accepta unduirea în ritmul cuvintelor rostite, pentru a participa alături de sunete și gesturi la conversațiile ce păreau extrem de interesante.
Am mai remarcat și microgrupuri constituite, nu știu, poate ad-hoc, sau poate din foști prieteni și tovarăși de o bere din studenție, compuse doar din doi-trei foști colegi, așezați temeinic la taclale în fața unor pahare pline de whisky cu gheață, care nu păreau a fi interesați de ce se petrecea în jur, nici de farmecele fostelor colege, cărora acum 40-50 de ani le făceau curte, nici de colegii post-paraplegici, nici de conversațiile animate, nici de îmbrățișările celor care-și luau rămas bun, pentru că mîine trebuie să arate bine la serbarea de sfîrșit de an a strănepoților.
Păreau acri, chiar scîrbiți de subiectele abordate și atunci am înțeles că vorbeau, ca noi toți, de politica actuală, sau de cei ce ne conduc temporar, sau de politicienii infractori, sau de pensiile mici, sau de cozile de la medicul de familie, sau de prețurile medicamentelor, și de ce nu, de cozile imense, cu haine rupte și accidente, de la promoții. Fie ele chiar și de la tigăile promoționale.
Oricum, păreau a fi evenimente reușite, ce asigurau rezerva de amintiri pînă la viitoarea revedere sau …pînă la moarte.

Am mai participat și la „revederile” mele. Mai ales la cele de la terminarea liceului, pentru că celelalte, de la absolvirea facultății, au fost mai rare. Recent, ne-am revăzut după cinci ani de la 40. Am fost puțini, chiar foarte puțini. Am fost „convocați” de același drag „drăcușor”. O simpatică și minunată colegă.
Am rîs, ne-am tachinat ușor, am depănat amintiri, am bîrfit cu drag, ca de obicei, pe cei care nu au răspuns invitației și, fără drag, pe cei care, și acum, ajunși la o binemeritată pensie pentru limită de vîrstă, vor să pară altfel decît noi toți, vor să ne arate, deși pe noi nu ne interesează, că puteau să facă mai mult în viață, că, iată, și acum, „au treabă”, că trebuie să scrie pe la reviste sau la romane pe care nu le vor publica niciodată, sau la te miri ce.
Alții, care și-au declarat încă de acum cinci ani augusta lor stare materială și profesională la care au ajuns, ne-au comunicat, indubitabil și fără milă, că nu mai pot „servi” alături de noi. Noi, niște bieți prozaici.

Cu încă cinci ani înainte, asistasem la un scurt, dar memorabil, discurs al unui fost coleg sau colegă, nu îmi amintesc, ce ne declara, fără falsă modestie, că încă din copilărie dorea să fie util/utilă societății, că dorea să inoveze, că dorea să devină un creator, să ajungă un vindecător universal, sau un mare om de știință, sau, de ce nu, să ajungă „genial”.
Credeam, toți, că este o glumă și că, după pauza normală de respirație, va urma o continuare hazlie, de genul: „Și cu toate aceste aspirații ale mele, în final, am ajuns medic, sau inginer, sau profesor, sau…”.
Dar, spre stupefacția generală, a venit continuarea formulată scurt, precis, direct, fără ocolișuri și fără milă pentru amărîtele noastre realizări profesionale.
Finalul, neașteptat de noi, a fost dramatic și dur. Suna implacabil, ca o sentință rostită în prea multele „procese politice” de azi, suna ca o condamnare a noastră la moarte intelectuală, ca o aruncare în derizoriu, ca o expresie vocală a nimicniciei noastre profesionale, ca o înjurătură groasă de birjar, din vremea cînd birjele stropeau trecătoarele în crinolină de pe Calea Victoriei.
Și, atunci, ne-a spus, cu o rostire seacă, dură, precisă, irevocabilă, nemiloasă:
„Și am reușit!”.
În acea clipă, realizînd măreția celui/celei aflate, trecător și nemeritat doar, în fața noastră, ne-am zis cu toții: „Ce ne mai pasă nouă, amărîții, dacă, iată, a crescut, lîngă trupurile noastre tinere din adolescență, un geniu?”
Și chiar, fie vorba între noi, chiar nu ne-a păsat!

Revederi, după ani și ani.
Revederi frumoase, fără tîlcuri speciale. Doar revederi. Primele două, sau primele trei revederi de după absolvire, sînt mult diferite de cele ce urmează. Sînt întîlniri ce dezvăluie doar ambițiile și primele încercări, cu puține reușite și cu la fel de puține certitudini. Unele irosite și nefinalizate, altele prezentate cu aplomb și cu o infatuare majoră, chiar nefirească, mai ales atunci cînd vin de la foști și, paradoxal, actuali mediocri.
Cei cu realizări autentice nu și le prezintă, pentru simplul fapt că toată lumea le știe, pentru că sînt de anvergură, sînt deosebite, sînt naționale sau internaționale, instituționale sau doar individuale, aparțin culturii sau științei, au recunoaștere în țară sau în afara ei.
Aceștia, de regulă, vorbesc puțin, din educație, eleganță, respect, generozitate și colegialitate, ca nu cumva să supere pe foștii colegi care, din cauza lor, a părinților sau a vieții, în general, nu au putut face performanță, nu au putut realiza nici măcar lucruri mărunte. Și atunci preferă să nu supere și tac.
Cei mai zgomotoși și lăudăroși sînt, cum spuneam, mediocrii. Ei vor să li se uite mediocritatea din liceu sau din facultate. Sau măcar să li se treacă cu vederea.
Masa omogenă a celor care, însă, pînă la debutul revederilor de la absolvirea liceului, nu au urmat studii universitare, devine din ce în ce mai mică, tinzînd spre zero, pe măsură ce timpul se scurge. Așa cum și la revederile curente se constituie grupuri de comunicare, preponderent în ordinea vechilor performanțe școlare.

Revederi, revederi, revederi!
Prilejuri de aducere aminte. Clipe frumoase, ani trecuți, suferințe adunate, declarate sau nu, fericiri, copii, cărți, realizări materiale, pensii, din nou amintiri, mici răutăți, invidii, succese autentice sau nu, eșecuri, boli, uitare, uitare de sine, durere, colegi și profesori dispăruți, pelerinaje, din ce în ce mai dese, la cimitire, profesori puțini, spre deloc, școli, unele ce nu mai sînt, altele degradate, puține intacte, săli de clasă, alți copii în băncile noastre, acum modernizate, dar pe care ochii minții nu le pot uita, revederi, întîlniri, amintiri, iubiri adolescentine, primul sărut, prima strîngere de mînă, prima lectură „serioasă”, prima carte din biblioteca personală, prima poezie, primul bilet de dragoste, nostalgie, lacrimi, bucurie că ne revedem, că ne amintim, că trăim…
Revederi!