La începutul anilor ’60, dincolo de „Cortina de fier”, în România aflată sub ocupație sovietică, floarea intelectualității interbelice era decimată în închisori, la canal sau în alte gulaguri comuniste. Noile infrastructuri, care se aflau în plină formare, impuneau, ”intelectualul de tip nou”, acesta fiind un muncitor sau agricultor ceva mai deștept, fruntaș în producție, care era trimis de colectiv la facultatea muncitorească. Cursurile erau cu frecvență facultativă de 2-3 ani, iar când proaspătul „intelectual” trebuia să-și dea examenul de absolvire se constata că nu și-a terminat liceul.

În această atmosferă sumbră, apare o breșă reprezentată de muzica occidentală, rock’n’rollul, jazzul și beatul, care a atras tinerii dornici să se distreze. Formațiile de estradă din localuri sau din cluburi contribuiau din plin la răspândirea noilor orientări muzicale.

Renumite erau barurile perioadei-Mon Jardin, Melody, Continental, Lido și Atlantic, care aveau propriile bigbanduri conduse de muzicieni de înaltă ținută, care promovau noile sonorități din muzica occidentală.

Schimburile culturale dintre Est și Vest erau inexistente, iar când lucrurile s-au mai destins prezența unei formații occidentale într-o țară comunistă provoca numeroase incidente. Mick Jagger, sesizând că la concertul Rolling Stones de la Varșovia, în Sala Congreselor se aflau numai odraslele liderilor comuniști, în timp ce în jurul sălii adevărații fani ai trupei se contrau cu forțele de ordine, a întrerupt concertul și a solicitat evacuarea sălii și permiterea accesului celor de afară.

În anii 1962-1963 jazzul și rock’n’rollul aveau mulți „pui” în România, cu muzicieni profesioniști, unii extrem de valoroși, care câștigau bine, nefiind însă interesați de evoluția mișcării rock, în cea mai mare parte stabilindu-se în occident , la primul prilej oferit.

Salvarea a venit, culmea, de la activiștii de partid, care după modelul marelui „prieten”, poporul rus, unde fiecare școală, facultate sau uzină avea un club obligat să organizeze seri dansante, renumitele „joi ale tineretului”, au aplicat modelul și în România.
Și cum un magnetofon costa destul de mult, activiștii au găsit tineri dispuși să cânte, fără a fi plătiți , fiind vorba de muncă patriotică. Se putea raporta la raion sau la regiune :„Să trăiți, tovarășe, știți, avem și noi o orchestră muzicală”. Rezultau primele sau avansările activiștilor respectivi. Aceste activități au fost pe placul „tovarășilor de la centru”, care mai beneficiau și ei de o „prospătură” și controlau mai ușor evenimentul decât pe cele desfășurate în spații private. Au început să se organizeze și în alte zile din săptămână, iar dacă serile de dans erau sâmbătă sau duminică, se numeau tot „joia tineretului”.

În perioada 18-25 iunie 1962 are loc un eveniment politic care se va dovedi extrem de important pentru viitorul României. Marele „tătic” sovietic, Nichita Sergheevici Hrușciov, face o vizită oficială la București, moment în care este convins de Gheorghe Gheorghiu Dej să retragă trupele armatei sovietice din România. Urmările acestui acord se vor vedea relativ repede. Obligativitatea „învățării” limbii ruse dispare atât din programele radio, cât și din programa școlară, punându-se accentul pe limbile franceză, engleză, spaniolă și germană, iar filmele rusești care acaparaseră ecranele românești, mici și mari, sunt programate din ce în ce mai rar.

Dovada cea mai palpabilă este prezentarea unui film cu un imens impact în rândul tinerilor elevi și studenți, filmul britanic „The Young Ones” (Tinerii), altfel un film banal și modest realizat artistic, dar care, datorită prezenței în distribuție a cântărețului britanic Cliff Richard și a formației The Shadows, a permis o primă legătură directă cu muzica occidentală.

Avea să determine pe mulți adolescenți români să-și înființeze formații vocal-instrumentale, astfel că în următorii 2-3 ani apar precum ciupercile după ploaie zeci de trupe, unele cu activitate meritorie, altele cu apariții meteorice.

Din prima categorie, exclusiv exhaustiv, sunt de amintit: Sfinții, devenită Phoenix, Sfinx, Roșu și Negru, Olympic 64, pentru a nu lungi lista de altfel destul de bogată. .Din a doua categorie fac parte trupe care „n-au dansat decât o vară”, cum ar fi formația Liceului Petru Groza, grup înființat de Corneliu Ionescu, cu solist vocal Valentin Ceaușescu, sau formația Liceului Mihai Eminescu din Satu-Mare, Zburătorul, înființată de Mircea Florian, sau 13 Carate , formație craioveană înființată la Casa de Cultură a Sindicatelor , în care activau Gil Dobrică și Nicky Dorobanțu, ultimul, chitarist de mare valoare, care student la Iași va activa în „formula de aur” a formației Roșu și Negru.

Avantajul celor care cântau în aceste trupe era acela că se fofilau de la acțiunile ceva mai dificile, specifice perioadei: curățenia la locul de muncă, măturatul străzilor, strânsul recoltei, acțiunile pe șantierele patriei, prespălarea cartofilor murdari……În plus primeau „felicitări” și strângeri de mână de la secretarul organizației UTC, pentru că de avantaje materiale nu se punea problema.

Nu putea fi uitat nici statutul de vedetă, așa cum văzuseră în „Tinerii”: „Toate fetele frumoase vor fi la picioarele noastre!”
(va urma)

SURSA : volumul „Rock sub seceră și ciocan” – Nelu Stratone 2016/2017