Serialul care a început imediat după 89, a fost – ”România, la fier vechi”. Ca fier vechi au fost vândute fabrici ”proaste”, combinate ”proaste”, rafinării ”depășite”. Totul se dovedea ruginit și depășit. Ca atare, așa cum doct exprima un premier, industria toată s-a nimerit potrivită spre a fi vândută ca fier vechi. Și a fost îndeplinit, metodic și exemplar de toate guvernele, programul cel mai performant la care ne-am angajat. Industria – la fier vechi, economia toată – la fier vechi.Chiar și conștiințele au fost negustorite ca fier vechi.
Am discutat, zilele trecute, cu un consătean rom, Filișan. Stă în deschiderea cartierului Țigănie și a clădit case mari, cu Pelia, nevasta lui, pentru cei șase copii care le-au dăruit, la rându-le, 16 nepoți, iar alții trei sunt pe drum, de la trei nurori borțoase. ”E jale mare în țigănie, dom Lucian. Nu mai merge nimic!” Cum mă Gheorghiță, voi o scoateți mereu la cap. Anii trecuți cumpărați nuci din toată țara și le vindeați turcilor. Plecau mașini turcești cât blocul pline cu nuci numai din Sângeru. ”Anul ăsta, zice omul, au degerat nucii. N-a mai rămas o nucă nicăieri!”. Am văzut, zic. N-am știut că nucul, cel mai falnic pom al grădinii, e cel mai sensibil la ger. M-am uitat pe geam cum înnegreau lăstarii de rod la minus patru grade și cum degerau nucii mei. Dar o scoateți voi la cap cu vreo negustorie! – zic eu ironic-optimist. ”Au plecat țiganii, dom Lucian, în Germania”, se plânge Filișan.”Până acum noi nu plecam. Făceam negustorie prin țară. Acum adună țiganii fier vechi de la nemți. Aici murim de foame” (Ai mei, din Sângeru, refuză să se considere romi, poreclă care, zic ei, le-a dat-o Iliescu și cu care nu se acomodează). ”Fierul vechi? Nu mai e”, zice el trist-concluziv.
Azi am citit o știre cu arestarea directorului general și a altor cinci directori de la CFR Marfă. De ce? Vindeau ceea ce încă nu s-a vândut din 90 până azi. Mai sunt niște sute și mii de vagoare care au ruginit. Pe șine și pe lângă șine. Ele nu se vând pentru Dacia papuc a țiganilor mei care cumpărau pe ulițe și străzi ”fer” (”Fer vechi cumparam!”). Vagoanele țin de marea afacere. E vorba de vânzarea, contra șpagă, a sute de mii de tone, echivalentul a milioane de euro. Căile ferate românești, începute în vremea lui Carol I, au început să ruginească, dimpreună cu vapoarele, din vremea ministeriatelor repetate ale lui Băsescu. Dacă vapoarele, revopsite, plutesc azi vesele pe mări și oceane, sub alte pavilioane, căile ferate autohtone sunt încă de prăduit. Cinci șnapani, din cei mici, chiar dacă erau directori generali, au luat-o azi spre bulău, împinși discret de la spate de polițiști. Cam târziu. România, ca fier vechi, România fierului vechi a fabricat uriașe, colosale, inimaginabile averi. Nu ale consătenilor mei țigani, ci ale unora de sus de tot. Averile din fier vechi sunt încă o afacere în stil mare. După Revoluție am asistat, ca ziarist și am scris despre negocierea dintre niște străini și autohtonii împuterniciți cu vânzarea, ca fier vechi, a structurilor metalice ale unor mine din zona Câmpulung Muscel. Minele se închideau și era un ban de făcut din șinele de cale ferată interioare și din cercurile metalice care țineau tavanele în galerii.
Ce nu știu consătenii mei romi (eu sunt nevoit să le zis astfel) e că fierul vechi nu s-a terminat. Ei, plecați în Germania cu ”Fer vechi cumpăram!” rostit pe nemțește prin Munchen, nu știu că România, ca țară din fier vechi, e încă de muls și negustorit. De unii mai negustori ca ei.