Românul e bătut în cap

poza roman lucian 1

Pe o ploaie care a udat portretul Sfântului Ilie, cel care a ținut să se facă ciuciulete pe sine de ziua lui, am fost vizitat de amicul meu dascălul pensionar, care a ținut să-mi spună că noi, românii, suntem bătuți în cap. Mi-a istorisit – în sprijinul ideii – o poveste despre prostie, neputință, imbecilitate și, cu precădere, hoție. Vorbea, ca de obicei, precipitat, iar eu, abulic după o noapte în care n-am prea dormit, n-am priceput cu totul demonstrația, dar am auzit precis concluzia: Suntem bătuți în cap! Se includea pe sine și, firește, aveam și eu loc în loja acestui neam vrednic de a fi considerat bătut în cap. Politica încăpuse și ea în prezidiul demonstrației.

Dascălul a plecat, lăsându-mă în băltoaca acestei nedumeriri. Abia atunci am încercat o replică, dar interlocutorul plecase. Am pățit ca un confrate de scris, ardelean, care mi-a spus cândva că, după dezbateri televizate, unde și el e prezent mai des decât face bine unui prestigiu, abia întors acasă, îi vine, de parcă i-ar porni sânge din nas, replica pe care trebuia s-o rostească în televizor. De-aia, zicea el, sunt eu ardelean! – lăudându-mă pe mine, regățean, că mă mișc mai iute într-o controversă.

Uite că azi n-a fost să fie așa și acum i-aș povesti dascălului de țară, pensionar, care freacă menta dialogului politic în Poiana lui Iocan a balconului meu, că nu are dreptate. Adică românul nu numai că nu e bătut în cap, dar găsește uneori simboluri pentru tragedie și salvează din neant neputința de a întreprinde ceva monumental. Mi-am amintit – e poate textul care m-a mișcat cel mai tare, ca un seism de lacrimi, din publicistica poetului Tudor Arghezi – o întâmplare relatată de meșterul cuvintelor potrivite. Luchian, bolnav, uitat de toți în odaia lui, fără hrană și o lumânare care să bage raze în întuneric, a primit vizita unei fantome. Cineva s-a strecurat discret în odaie, a scos de sub pelerină o vioară, după care a cântat, cel mai mult inventând, ceasuri în șir. Viora lui și auzul pictorului. Nu știu dacă Luchian, care pictase deja cu pensula legată de deștele pe care nu le mai mișca, vedea prin întuneric, dar auzul era sensibil ca și pensula care zugrăvise nemurirea florilor dumnezeești pe pânza dată cu ulei. Trei ore, precizează poetul, pictorul a ascultat, fără să-l întrerupă cu aplauze, fiindcă el nu mai putea aplauda decât cu lacrimile care-i curgeau pe obraji, muzica pătrunsă în sărăcia lui bolnavă, dar mirosind a eternitate și nemurire. Firește că a recunoscut vioara și, poate, silueta, în întuneric, a lui George Enescu. De ce a făcut George Enescu gestul de a veni să cânte, nevăzut și neștiut, lângă catafalcul lui Luchian care nu murise, dar societatea îl trata ca pe un mort? Cine era atunci George Enescu? Cel ascultat cu înfrigurare, de după perdea, necutezând să se anunțe, de Regina Maria. Cel care, scrie Arghezi, avea tacâm, de tânăr, la Cina cea de Taină. El, în toate curcubeiele unei glorii care depășise înălțimea tronurilor regale.

Enescu era, ca și Luchian, român. Cum de a putut comite românul cu vioara, gestul, rar în univers, de a concerta, la căpătâiul pictorului părăsit, uitat și muribund, artiști geniali deopotrivă, deopotrivă români?

Nu învinge acest gest tot ghiolbănismul care a revoltat profesorul pensionar și nu repară el toate potecile stricate care duc spre ideea că suntem un neam prost, sărac cu duhul și bătut în cap? Mai poți spune, după o astfel de pildă, că românul e incapabil de măreție, iar drama trece pe lângă el ca umbra, fără să lase urme? Ea astupă mii de dovezi potrivnice, care pălesc și mor, furate ca pleava la adierea eternității.
Lucian Avramescu

Parteneri